Calul. Lumea lui Dede’s
https://www.ziarulmetropolis.ro/calul-lumea-lui-dedes/

Calul era unicul motiv de mândrie al lui Florea. Căruţa nu, pentru că în zilele geroase de iarnă din ea mai rămâneau doar osiile şi roţile, restul intra pe foc.

Un articol de Dede's (Dan Nicolae)|29 august 2017

Mândria lui Florea era ca vai de ea, slabă, chioară, bătută, abia mai trăgea la căruță. Chiar dacă în perioada aceea, mijlocul anilor 80, nu se prea vorbea de protecția animalelor, totuși existau oameni miloși care îi cereau să-l omoare (pe cal) ca să nu se mai chinuie. „Cai buni căruță bună: Florea”, așa îi făceau reclamă omului, calului și atelajului copiii din sat.

Florea era expert în copii, avea opt. Cei mai slabi și nespălați din întreaga comună. Se remarcau însă prin faptul că începând cu  5-6 ani toți se apucau de fumat, fără ca acest lucru să-l deranjeze pe capul familiei. Ba din contră, la fiecare ieșire prin sat cu întreaga familie în căruță, ordinul pe unitate era ca toată lumea să fumeze. Carpați, Mărășești sau, în momente de criză, adică mai mereu, tutun împrumutat de pe tarlalele  CAP -ului, tocat acasă și învelit în hârtie de ziar (Scânteia, Sportul, Munca) în niște țigări mai groase decât un trabuc. Florea a lui Toma era un etalon de sărăcie și nepăsare. Prin sat se spunea că e victima unui blestem, bunicul lui ar fi furat, în timpul unui incendiu la conacul de pe malul Argeșului, toate bijuteriile boierului care ridicase biserica din sat. Pe Florea nu-l interesa povestea, tăcea și bea. Uneori bătea calul „bolnav de lene”.

„Mie îmi pare rău că animalul asta a trăit la Florea de mânz. El așa crede că e viața”, rostea adesea un vecin, uitându-se însă la copii.

La un sfârșit de august, calul lui Florea a murit pe unica uliță care ducea spre malul Argeșului. Locul pe unde se duceau copiii la scăldat și unde oamenii mai aruncau din gunoaiele de prin gospodării. Calul a fost lăsat la locul decesului, iar Florea, la fel de slab și neîngrijit, precum defunctul, și-a tras singur căruța până acasă. Apa Argeșului era în continuare bună de scăldat, copiii treceau des pe uliță. Câțiva, mai cu inițiativă, au reușit să ridice calul în picioare. Părea viu și liniștit. După câteva zile a început să se îngrașe. Căldura și gazele din intestine făceau toată treaba. Era mai gras și mai frumos decât în toată viața lui. Copiii au în general idei ciudate. Câțiva au descoperit că dacă aruncă pietre mai mici cu suficientă putere acestea penetrează piele animalului mort, intrat în putrefacție, ca niște veritabile gloanțe. Cu var, pe burta calului au început să fie desenate niște cercuri, pe post de ținte. Calul începea să semene cu o zebră. Nu a rezistat prea mult în această formă, pietrele și căldura l-au pus la pământ. La începutul școlii dispăruse complet. Oameni, câini? Nu se știe. Viața de după moarte îi fusese la fel ca viața de până la moarte.

Rămas fără mândrie, Florea s-a adâncit în băutură și muncă. Mai mult în muncă, spre uimirea generală. Strângea bani. Pe la jumătatea toamnei cutreiera oboarele de animale încerând să cumpere un cal. Oamenii din zonă nu doreau să-i vândă. Erau miloși. Până la urmă a cumpărat unul, destul de bătrân, avea peste 25 de ani, de la un țigan, care îl găsise abandonat pe un câmp. Calul era mai jalnic decât celălalt, aproape orb și fără dinți, dar nu mai stârnea atât de multă milă, nu își trăise toată viața la Florea. Moartea lui a fost uitată repede.

Foto: Lumea lui Dede’s – Dedes.ro

23
/01
/18

Sunt campion mondial la şanse ratate. Să vă povestesc una. O şansă, ratată. De altfel, pentru asta ne-au fost destinate, să le povestim. Ca orice tip dur, mă cunoașteți, mă întorceam acasă de la …piață. În fond e și asta tot un fel de „sală”.

09
/01
/18

Până ieri aveam o părere destul de bună în legătură cu gradul de civilizație pe care îl posed. Un post TV de largă respiraţie, cel mai urmărit și în 2017, mi-a făcut-o țăndări.

19
/12
/17

M-am simțit întotdeauna un străin în România. Nu sunt patriot de ocazie, nu mă bat cu nicio cărămidă în piept, am văzut și munți mai înalți decât Carpații, și mări mai frumoase decât Neagra, și oameni mai luminoși și mai buni.

19
/12
/17

Multe ne plăceau la final de an, dar ca mersul cu uratul nu era nimic. Pluguşorul era temelia uratului, mai ales când erai mai mititel. Cei mici urau, adulţii urau, toată lumea ura ceva/pe cineva în acele vremuri, iar tradiţia a rămas. După ce mai creşteai, puteai să încerci  ”buhaiul” şi ”capra”. Nu duc mai departe comparația cu adulții. Nu e momentul. Nici locul.

17
/12
/17

Sincer, când v-a plăcut ultima dată de România? Sau mai degrabă ”România e o țară grozavă, păcat că e locuită”? Când v-ați simțit foarte „împreună“ cu alți români? (Nu la sentimentul colectiv de ”vai de noi” mă refer).

29
/08
/17

Calul era unicul motiv de mândrie al lui Florea. Căruţa nu, pentru că în zilele geroase de iarnă din ea mai rămâneau doar osiile și roțile, restul intra pe foc.

25
/08
/17

Un necaz nu vine niciodată singur. La mine au obiceiul să se așeze la coadă, asta e pretenția mea, să fie ordonate și să-și aștepte rândul, ar fi păcat să vină necazul peste mine și eu din cauza îmbulzelii să nu-l observ.

24
/08
/17

Driblând pe cât îmi permite talentul balonul de săpun al misoginismului, la ceas de dimineaţă răcoroasă am ajuns la concluzia că între bărbați și femei este o diferență uriașă, primii fiind adevărați campioni în materie de bun gust, cel puțin la nivel de teorie, atunci când vor să-și aleagă partenera pentru o viață, o noapte, o oră, două minute…

23
/08
/17

Coadă la supermarket, o domnă îşi închipuie că dacă se urcă în spinarea mea va plăti mai repede. În mână are o pungă de ficăţei de pasăre, din ei se scurge un lichid dubios și rece direct pe piciorul meu, mă feresc, o privesc, se face că nu mă vede.

26
/05
/17

“Un înger se îndreaptă către un spital bucureştean, prin ploaia cenuşie de iarnă. Vrea să vadă cu ochii săi supraceleşti dacă nu s-a împuţinat lumina în ochii şi în sufletele chirurgilor. Omul de la volan zări îngerul, îi ghici şi aripile pe sub pardesiul subţire şi se gândi că un asemenea trofeu nu avea nimeni.”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat de curând „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, volum din care vă vom prezenta câteva povestiri, pe parcursul acestei luni.

24
/05
/17

“Când se trezi, soarele era aruncat departe, pe cer. Se foi puțin în pat și încercă să aţipească din nou. Aerul rece, din camera înaltă, nezugrăvită de mulți ani, îl pătrundea până la piele și îl înfiora. Ar mai fi dormit, dar îl treziseră țipetele păunilor flămânzi și cântecele triumfale ale cocoșilor. (...)”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat de curând „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, volum din care vă vom prezenta câteva povestiri, pe parcursul acestei luni.

22
/05
/17

“─ Ce fel de om este Johnny? îi întreba o fătucă. ─ Aaaaa, păi e un băiat valabil! Nu e încrezut, nu-şi dă aere şi se poartă aşa, modest, ca un om dă rând. ─ Vorbeaţi cu el des? ─ Sigur, în fiecare zi. ─ Şi ce-i spuneaţi? (…)”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat de curând „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, volum din care continuăm să vă prezentăm câteva povestiri.

17
/05
/17

“E miezul verii. După masa de prânz, mama şi fiul stau lungiţi în două paturi aşezate simetric de o parte şi de alta a uşii, de-a lungul a doi pereţi opuşi din dormitorul familiei. Fiecare se foieşte nervos în patul său, iar un zugrav îşi face de lucru pe hol şi trage cu urechea la ce discută cei doi. (…)”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat de curând „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, volum din care vă vom prezenta câteva povestiri, pe parcursul acestei luni.

10
/05
/17

“Este zăpadă cu soare. Acoperișurile sclipesc, streașinile șiroiesc, oamenii calcă într-un fel de piftie alburie, care se risipește în jur și îi stropește pe trecători. (...)”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat anul acesta „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, din care vă prezentăm, prin amabilitatea autorului, câteva fragmente / povestiri integrale.

10
/05
/17

„Interior zero” de Lavinia Braniște e despre tinerețea dezbrăcată de toate motivele pentru care o iubim. E despre limitele vârstei, despre angoase și încercări, despre dezamăgiri, frustrări și renunțări. E despre pierderile noastre, ale celor care ne-am rătăcit pe un drum pe care-l credeam drept.