În prima parte a Festivalului Internaţional ”George Enescu” a avut loc un concert special la Ateneu: Camerata Salzburg, sub bagheta dirijorului Tiberiu Soare a interpretat lucrări de W.A. Mozart, Dinu Lipatti şi Dan Dediu.
Un articol de Corina Dima|27 septembrie 2017
Muzica clasică, cultă, cu pleiada sa de perioade componistice şi implicit cu trăiri atât de diferite (rezultate din combinaţia de ansambluri instrumentale ori vocale, forme şi genuri muzicale variate), vorbeşte pe limba fiecărui meloman sau specialist, cu sensibilităţi şi preferinţe felurite.
Fiecare rezonează şi îşi caută inspiraţia în anumite genuri muzicale, compozitori sau şcoli ori curente, epoci componistice sau chiar preferinţa pentru anumite instrumente muzicale… Poate parfumul vechi din partiturile vocale a cappella scrise de Palestrina, o dantelă în filigran a unui pian cântând o nocturnă de Chopin, o lucrare vocal-simfonică amplă, poate Recviem-ul lui Mozart, sau poate piese instrumentale aparţinând unor şcoli naţionale cu dansuri ungare sau slave sau lucrări programatice, poate o operă de Claudio Monteverdi, poate muzica unui balet rus, sunetele disparate dintr-un concert de vioară de Alban Berg sau curgerea muzicii baroce dintr-un Concert brandenburgic de Bach sau irizaţiile sonore ale instrumentelor de suflat dintr-o lucrare de Debussy sau Ravel.
Şi lista poate continua la nesfârşit, cu piese scrise în urmă cu sute sau zeci de ani care reuşesc să transmită bucurie, mister, exuberanţă, melancolie, tristeţe, jovialitate… sub bagheta unor dirijori pricepuţi şi ansambluri deosebite.
Seara de 9 septembrie, prin concertul de la Ateneu de la ora 22:30 a fost cu totul aparte, atât prin repertoriul abordat cât şi prin interpretarea acestuia. Ansamblul instrumental Camerata Salzburg, avându-l la pupitru pe talentatul şi energicul dirijor Tiberiu Soare, a oferit o mostră de înalt profesionalism şi sensibilitate – o orchestră foarte tânără, plină de forţă, receptivă, cu un nivel tehnic muzical de invidiat.
Programul serii a fost compus din 3 lucrări care s-a constituit, asemeni metricii versului din ritmica antică, sub forma unui ‘’anapest’’, din punct de vedere al materialului muzical (două silabe scurte urmate de una lungă sau două silabe neaccentuate urmate de una accentuată).
Deschiderea a fost reprezentată de o uvertură clasică, tonală, partitura compusă de W.A. Mozart, uvertura ’’La Clemenza di Tito’’, urmată de o lucrare atonală scrisă de Dinu Lipatti – Simfonia concertantă op. 5 pentru două piane și orchestră de coarde (lucrare scrisă în 1938, cu dedicaţia compozitorului “A mon Maître Charles Münch”). Soliştii pianişti, ambii laureaţi al Concursului Internațional „George Enescu”, ediția din 1991 şi 2016, Viniciu Moroianu şi Victoria Vassilenko, cu personalităţi pregnante, au avut o prestaţie artistică pe măsură. Simfonia concertantă de Lipatti este o lucrare în 3 părţi, de o sensibilitate aparte (o parte mediană de un lirism copleşitor reliefat de liniile melodice ale instrumentelor soliste şi o parte de final energică ce pune în valoare atât cele 2 piane cât şi întregul aparat orchestral).
Parte finală a concertului, Simfonia a III-a „Capriccio classico” de Dan Dediu, (partitură compusă în anul 1996) a venit ca o completare a ethosului conturat de primele două lucrări (W.A. Mozart şi Dinu Lipatti), aducând împreună elemente stilistice, componistice, din aceste piese, într-o manieră originală.
Compozitorul Dan Dediu şi-a structurat simfonia pe tiparul simfoniei clasice în patru părţi. Temele muzicale şi tipul de orchestraţie este plin de surprize însă, neaşteptat.
Apar teme ‘’clasice’’, de parcă ai asculta o simfonie scrisă de Mozart sau Haydn (reprezentanţi ai clasicismului vienez) care treptat se transformă, se dezintegrează, ca într-un joc, şi apare altceva. O scriitură clasică se transformă uşor, pe nisimţite, într-una contemporană.
Compozitorul dă dovadă de foarte multă creativitate, punând împreună planuri sonore specifice unor epoci componistice diferite (o abordare diferită faţă de cum suntem obişnuiţi noi să ascultăm, cum suntem expuşi să ascultăm lucrări diferite scrise astfel).
În muzica sa, Dan Dediu întrepătrunde lumi sonore diferite care se coagulează şi dispar într-o joacă permanentă, într-un balans creativ tonal – atonal. Structurile de bază (melodic, armonic şi ritmic) sunt foarte bine definite ca desfăşurare în timp, astfel încât apariţia unei cadenţe clasice tonale după un pasaj atonal sau invers creionează o atmosferă nostimă, dinamică, plină de prospeţime.
Compozitorul compune şi descompune cu mult umor linii melodice (cu preluări de la un instrument la altul, în acelaşi joc tonal-atonal), planuri armonice (cu multe cadenţe de tip clasic întrerupte de câte un acord atonal, ca o surpriză), cu aducerea unor semnale de corn într-un mod ludic, ironic (atât de des utilizate în scriitura compozitorilor clasici), cu o formă de dans tip menuet în partea a treia dar dezvoltat altfel (Menuet-ul face aluzie la forma clasică de simfonie) şi cu tot felul de alte surpize (feluri diverse de bătăi cu arcuşul, atacuri ale sunetului sau accente neaşteptate sau chiar sunete rostite de instrumentişti, vocal).
O simfonie dinamică, cu un tip de scriitură foarte proaspăt şi actual, ce vine cu multă creativitate, inventivitate (prin jonglarea cu atâtea tipuri de scriituri şi tehnici de compoziţie) şi atât de mult umor rafinat. Un tărâm al muzicii clasice, cea contemporană, mai puţin explorat dar care merită cu vârf şi îndesat atenţie şi care poată să aducă surpize plăcute, nebănuite.
Aşa cum nu toate lucrările compozitorilor ‘’clasici’’ ne plac, şi avem preferinţe (în urma ascultării diverselor partituri), la fel şi lucrările compozitorilor contemporani merită explorate, ascultate, până găsim acele lucrurile frumoase, speciale, care ne fac să ‘’rezonăm’’ şi ne aduc inspiraţie.
