România e tărâmul tuturor posibilităţilor. România e ţara în care, în tren, la clasa I, nu merge priza, iar la minus 5 grade afară, înăuntru se dă aer rece… România e ţara în care într-o gară de la capătul lumii te poţi simţi lejer într-o gaură în timp.
Un articol de Monica Andronescu|1 decembrie 2018
Dacă vă hotărâți să mergeți la Lacul Roșu, dar nu cu mașina personală, să nu alegeți ruta București-Gheorgheni cu trenul. Și în niciun caz un tren de noapte, în speranța că ajungeți în zori și găsiți o rată, un ceva, o formă de transport în comun la fața locului, pentru cei 26 de kilometri câți leagă Gheorgheniul de Lacul Roșu. La urma urmei, zona Lacul Roșu – Cheile Bicazului este una dintre cele mai frumoase din România, o superbă destinație turistică. Imposibil să nu existe ceva care să străbată 20 de kilometri. Fie și-o căruță… asta, dacă e vară. Greșit! Veți ajunge într-adevăr aproximativ în zori, în funcție de toanele CFR-ului și, dacă veți reuși să deschideți ușa de la compartimentul trenului și să faceți saltul în gol pe peron, vă veți trezi într-o gară pustie. Ați citit „Steaua fără nume”? Cam în genul ăla, dar fără Miroiu… Afară e încă întuneric, aerul e tare și plouă ușor. Intri să te adăpostești puțin și să întrebi pe cineva, oricine, cum poți să ajungi la Lacul Roșu. O săliţă de aşteptare, în fapt o cămăruță sordidă cu câteva scaune și un geam cu perdeluță pe care se văd liniile de cale ferată și undeva, în zare, munții cu zăpadă. Și frig. Că doar n-o să-i treacă prin cap cuiva să încălzească o sală de așteptare de la capătul lumii… Și-așa la Gheorgheni s-au tăiat pădurile pe kilometri întregi și asta face frigul și mai pătrunzător, și-așa Gheorgheni e un orășel sărac, sărac…
Bun… Intri în sălița de așteptare. Înăuntru nimeni. La casa de bilete, un ghișeu din secolul trecut. Nimeni. Aștepți o vreme și vezi cum se luminează afară. O senzație de sfârșit de lume. Luminile roșii de la liniile ferate și zorii… La un moment dat, când ai pierdut socoteala timpului, apare o doamnă care te lămurește. Dar ce auzi nu sună bine. Transport în comun spre Lacul Roșu ar putea fi, dar mai peste vreo oră-două de la autogara de lângă. Așteptând să deschidă la autogară, zici să bei o cafea. Alături e o bodegă absolut autentică. Dintr-aia de țară, unde oamenii vin să-și înece amarul. Urâtă și mirosind a alcool de proastă
calitate. E frig și în jur simți cum urlă sărăcia și tristețea. O tristețe pe care de mult n-o mai conștientizează nimeni, pentru că e un lux să fii trist. Acolo e o stare de fapt… Intri timid. Toate capetele – pline de aburii alcoolului la nici ora 8.00 de dimineață – capete masculine, se înțelege, se întorc brusc spre tine și așteaptă… Ești o figură nouă în peisaj. Iei cafeaua, într-un pahar de plastic dintr-ăla subțire, te așezi – oricum faci notă discordantă cu cafeaua, când în jur se beau rom sau bere – și aștepți să treacă timpul. Dacă-ți trece prin minte să te duci la toaletă, va fi o experiență de neuitat. Trebuie să ceri cheia de la bar și ajungi la… un fel adăpost prin care suflă vântul, iar ușa stă să cadă… dar are cheie. România în secolul 21. România în UE. România în anul Centenarului. Până la urmă, autogara deschide, dar înăuntru se zugrăvește. Iar domnul care dă cu var vorbește greu românește și de sus, de pe scara unde e cocoțat, îți spune că, de fapt, nu prea există nicio mașină încotro te interesează. Că ar putea să vină una, un microbuz, dar peste vreo oră încolo, numai că nu se știe dacă intră în autogară. Însă ar putea fi ceva prin centrul orașului, vreo ocazie…
Țara tuturor posibilităților
Urmează o călătorie cu autobuzul local până în centru Gheorgheniului, o ploaie tot mai rece și mai dușmănoasă și un refugiu unde te adăpostești. Nimeni nu știe nimic. Toată lumea spune că mașina miraculoasă ar putea fi, dar nimic nu e sigur. Și că tot mai sigur e microbuzul ăla posibil din autogară. Vezi un taxi și te gândești să-l iei până la Lacul Roșu. Cât poate fi? 500 de lei, vine răspunsul scurt. Super. Cât un bilet de avion dus-întors la Veneția, dacă nu le iei la promoție, că atunci e cât două bilete de avion… Renunți și te întorci la microbuz. Drăguță, doamna de la autogară, care a apărut între timp, dă un telefon la șofer și-l roagă să treacă să ia niște pasageri… Și vine microbuzul. Arhiplin! Pe interval, sacoșe, traiste, papornițe, saci cu arome care mai de care mai îmbietoare. Cotcodăcitul și sacul care ți se zbate la picioare cu un pui de porc nu mai au niciun efect asupra ta. Ești în România. Țara tuturor posibilităților.
Povești și legende
Și, după câteva serpetine interminabile și un peisaj de vis, ajungi. Cu siguranță, efortul a meritat. Zona este divină. Lacul seamănă cu un decor din filmele fantasy. Pierdut în ceață, fantomatic, cu butucii de lemn care se ițesc din apă, cu cotul acela în formă de L, spre care, atunci când te uiți, ai impresia că se pierde undeva spre… Avalon, Lacul Roșu e unul din acele locuri în care știi că trebuie să te întorci. Legendele sunt la fel de frumoase ca el. Localnicii spun că lacul s-ar fi născut dintr-o tulburătoare poveste de dragoste dintre un flăcău din neamul secuiesc şi o fată de-o frumusețe cum numai în legende pot fi, pe nume Eszter. Flăcăul a cerut-o de nevastă, dar a fost chemat în armată, iar Eszter a rămas nemângâiată. În timp ce îşi aştepta alesul, un tâlhar a zărit-o şi s-a îndrăgostit pe loc de ea. A răpit-o şi a dus-o la o peşteră ascunsă, în stâncile Cohardul-Mic. Deşi îi oferea fetei comori și bogății, ea se ruga în fiecare zi munţilor, cu gândul la iubitul ei. Iar munții i-au răspuns şi s-au pornit furtuni cumplite. Au început să se prăbuşească, iar cei doi au fost prinşi sub stânci. Aşa s-a născut Lacul Roşu, în care, se spune, ochii verzi ai lui Eszter pot fi văzuți și azi. O altă poveste este aceea că Muntele Ucigaș s-ar fi prăvălit într-o zi peste o stână și oile și ciobanii ar fi fost zdrobiți. Iar sângele lor ar fi înroșit apele lacului. Însă adevărul istoric ar fi acesta. Lacul Roşu s-a format în anul 1837, prin prăbuşirea unei părţi a muntelui Ghilcoş, fenomen rar întâlnit în natură. Potrivit specialiştilor, numele lacului provine de la Pârâul Roşu, care traversează mai multe straturi de pământ roşu, bogat în oxizi şi hidroxizi de fier. Dar legendele sunt cu mult mai frumoase. Și zău că preferi să te gândești la frumoasa Eszter decât la fenomene geografice…
Culoarea roșie nu se vede tot timpul. Dacă aveți noroc de-o zi frumoasă, însă, veți descoperi o culoare cum nu v-ați fi imaginat vreodată că poate căpăta apa, decât dacă în ea picuri cerneală roșie și topești pământ. Dar culorile se schimbă tot timpul și magia locului este la fel de puternică fie că e ceață, seară, dimineață, nor, soare sau înserare… Să te urci în barcă și să o pornești pe lac printre cioturile de lemn și să te pierzi în zare este o experiență ce nu trebuie ratată.
La fel de frumos este traseul Lacului Roșu. Să te pierzi prin pădure, printr-o vegetație ciudată, luxuriantă, un verde ireal de aprins, printre peisaje la fiecare pas mai încântătoare, căci copacii și lacul și culorile, toate par să se schimbe de la un metru la altul. Dacă aveți energie pentru o călătorie de câțiva kilometri buni prin Cheile Bicazului, în jos, spre Bicaz, e o idee bună. Nu veți regreta. O să vă întristeze poate senzația că zona e părăsită, multe spații lăsate în paragină, toate în contrast cu o natură de o frumusețe sălbatică ce-ți taie respirația. Mai ales când te uiți în sus și de-abia zărești cerul printre doi versanți care par să se unească deasupra ta.
Un apus de soare în fața lacului, când zgomotele se sting încet și soarele se stinge și el, iar apa e nemișcată, straniu de nemișcată, și verdele se pierde într-un abur ușor care plutește la suprafața ei, până când totul se întunecă e un vis! Un telefon care sună strident în acest peisaj ireal tulbură liniștea de la debarcader. Răspunzi și ai vrea ca cel de dincolo să audă frumusețea din fața ta…
