Capșa – un reper al orașului
https://www.ziarulmetropolis.ro/capsa-un-reper-al-orasului/

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

Un articol de Georgeta Filitti|6 Iunie 2016

Până către 1850, a fi negustor, a aduce marfă din marile târguri, însemna primejdie, nesiguranţă, încât omul îşi făcea testamentul, îşi punea treburile în ordine, ca şi cum nu s-ar mai fi întors şi: Doamne, ajută! Dim. Capşa a avut noroc, afacerile i-au mers şi fiul lui, Constantin, a avut 12 copii; 4 din ei aveau să întemeieze o patiserie-cofetărie celebră în toată Europa.

Unul din fraţi s-a şcolit în Franţa, la Boissier, cel mai de seamă maestru ciocolatier al vremii. Alţi doi deschid, la 1852, pe locul de azi al magazinului Victoria, cofetăria La doi fraţi. Dulciurile minunate au început curând să lase în umbră toată marfa orientală (baclavale, sarailii, rahat, cataifuri, şerbet) făcută de Giovanni, Dedu sau Ghiţă Bimbaşa. Localul, cu 4 mescioare, a devenit neîncăpător şi s-au mutat, tot pe Podul Mogoşoaii, în casele Filipeascăi.

Chipioaia îi spuneau bucureştenii pentru că înlocuise pălăria obişnuită cu un chipiu de colonel. Dar nici aici, după procese cu proprietăreasa, fraţii Capşa nu-şi află locul. Cum începuse războiul Crimeii, unul din ei pleacă cu marfă la Sevastopol; i se strică pe drum şi ajunge în Bulgaria fără un ban în buzunar. Acolo însă, cu bani de împrumut, se apucă de dulceţuri. E începutul unei producţii ce le va aduce faima. E momentul când se mută în casele Slătineanu, pe locul unde se află şi astăzi cofetăria restaurant. Importurile din Franţa înseamnă tot atâtea noutăţi: absint, ananasuri, forme de îngheţată în care compoziţiile sunt desăvârşite.

În numai două decenii, Capşa învinsese concurenţa. Cofetăriei i-a fost adăugat un restaurant  cu pereţi căptuşiţi cu marmură roşie – de unde şi numele de „mormântul faraonilor”. În saloanele particulare ale Capşei s-au perindat, până la începutul Primului Război Mondial, actriţe, dansatoare, cântăreţe celebre. Una din ele, Otero, înebunise publicul bărbătesc atunci când, dansând în neştire în picioarele goale, şi nu numai, ieşise pe stradă, în zăpadă, cu lăutarii şi ghitariştii după ea până la hotel. Preţul? 6 săptămâni cu o zdravănă congestie pulmonară.

Obişnuiţii localului erau oameni politici, diplomaţi, ziarişti, pictori, muzicieni. Defilarea lumii pe Calea Victoriei era prilej de comentarii, de multe ori acide. Femeile „oneste” preferau trotuarul de peste drum (unde se află azi hotelul Capitol). Atmosfera, înăuntru sau la măsuţele de afară, amintea de localurile similare de la Paris (Procope) sau Viena (Sacher). Se vorbea mult franţuzeşte.

În decembrie 1916, la izbucnirea războiului, trupele bulgăreşti de ocupaţie şi-au stabilit comandamentul în casa Capşa. A urmat devalizarea pivniţelor, dar lumea a putut vedea, chiar dacă fără să mai guste, ce comori adunaseră fraţii Capşa; între altele, vinuri franţuzeşti din 1848-1858, din pivniţele lui Napoleon al III-lea. Până în 1918 bulgarii au mâncat, acum în străchini, la mesele altădată elegante ale restaurantului. Era pentru ei un motiv de nedisimulată mândrie să se ospăteze, până şi cu ciorbă de fasole, în cea mai renumită locaţie culinară a Balcanilor.

Între războaie, Capşa a dobândit un profil nou, a devenit cafenea literară. Toate minţile strălucite ale ţării au trecut pe acolo. Vorbele de duh, cancanurile, bârfele, conciliabulele au format temeiul unei emulaţii intelectuale inegalabile.

În acelaşi timp restaurantul asigura cele mai somptuoase mese, la Palatul Regal, Jockey Club, reprezentanţele diplomatice, MAE. Meniurile, tipărite, pictate ori scrise de mână, pe dosul cărora s-au iscălit mesenii, de la capete încoronate, la miniştri, parlamentari, femei celebre, constituie şi azi o arhivă expresivă a României regale.

Încheierea războiului a însemnat un tăvălug peste elitismul promovat de Capşa. Meniurile bătute la maşină, unele în limba rusă, redenumirea Bucureşti, dispariţia tacâmurilor de argint, chelnerii de origine sănătoasă au banalizat localul, altă dată aşa de trufaş.

Adus după Revoluţie într-o formulă amintind oarecum strălucirea de odinioară, Capşa nu mai e bântuit de fantomele marilor figuri care i-au trecut pragul. Constatarea unui vice preşedinte al Academiei, la inaugurare („localul l-am refăcut, rămâne să-l populăm”) îndeamnă pe bucureşteni să reflecteze la ţinuta localurilor oraşului.

15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123