Capșa – un reper al orașului
https://www.ziarulmetropolis.ro/capsa-un-reper-al-orasului/

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

Un articol de Georgeta Filitti|6 Iunie 2016

Până către 1850, a fi negustor, a aduce marfă din marile târguri, însemna primejdie, nesiguranţă, încât omul îşi făcea testamentul, îşi punea treburile în ordine, ca şi cum nu s-ar mai fi întors şi: Doamne, ajută! Dim. Capşa a avut noroc, afacerile i-au mers şi fiul lui, Constantin, a avut 12 copii; 4 din ei aveau să întemeieze o patiserie-cofetărie celebră în toată Europa.

Unul din fraţi s-a şcolit în Franţa, la Boissier, cel mai de seamă maestru ciocolatier al vremii. Alţi doi deschid, la 1852, pe locul de azi al magazinului Victoria, cofetăria La doi fraţi. Dulciurile minunate au început curând să lase în umbră toată marfa orientală (baclavale, sarailii, rahat, cataifuri, şerbet) făcută de Giovanni, Dedu sau Ghiţă Bimbaşa. Localul, cu 4 mescioare, a devenit neîncăpător şi s-au mutat, tot pe Podul Mogoşoaii, în casele Filipeascăi.

Chipioaia îi spuneau bucureştenii pentru că înlocuise pălăria obişnuită cu un chipiu de colonel. Dar nici aici, după procese cu proprietăreasa, fraţii Capşa nu-şi află locul. Cum începuse războiul Crimeii, unul din ei pleacă cu marfă la Sevastopol; i se strică pe drum şi ajunge în Bulgaria fără un ban în buzunar. Acolo însă, cu bani de împrumut, se apucă de dulceţuri. E începutul unei producţii ce le va aduce faima. E momentul când se mută în casele Slătineanu, pe locul unde se află şi astăzi cofetăria restaurant. Importurile din Franţa înseamnă tot atâtea noutăţi: absint, ananasuri, forme de îngheţată în care compoziţiile sunt desăvârşite.

În numai două decenii, Capşa învinsese concurenţa. Cofetăriei i-a fost adăugat un restaurant  cu pereţi căptuşiţi cu marmură roşie – de unde şi numele de „mormântul faraonilor”. În saloanele particulare ale Capşei s-au perindat, până la începutul Primului Război Mondial, actriţe, dansatoare, cântăreţe celebre. Una din ele, Otero, înebunise publicul bărbătesc atunci când, dansând în neştire în picioarele goale, şi nu numai, ieşise pe stradă, în zăpadă, cu lăutarii şi ghitariştii după ea până la hotel. Preţul? 6 săptămâni cu o zdravănă congestie pulmonară.

Obişnuiţii localului erau oameni politici, diplomaţi, ziarişti, pictori, muzicieni. Defilarea lumii pe Calea Victoriei era prilej de comentarii, de multe ori acide. Femeile „oneste” preferau trotuarul de peste drum (unde se află azi hotelul Capitol). Atmosfera, înăuntru sau la măsuţele de afară, amintea de localurile similare de la Paris (Procope) sau Viena (Sacher). Se vorbea mult franţuzeşte.

În decembrie 1916, la izbucnirea războiului, trupele bulgăreşti de ocupaţie şi-au stabilit comandamentul în casa Capşa. A urmat devalizarea pivniţelor, dar lumea a putut vedea, chiar dacă fără să mai guste, ce comori adunaseră fraţii Capşa; între altele, vinuri franţuzeşti din 1848-1858, din pivniţele lui Napoleon al III-lea. Până în 1918 bulgarii au mâncat, acum în străchini, la mesele altădată elegante ale restaurantului. Era pentru ei un motiv de nedisimulată mândrie să se ospăteze, până şi cu ciorbă de fasole, în cea mai renumită locaţie culinară a Balcanilor.

Între războaie, Capşa a dobândit un profil nou, a devenit cafenea literară. Toate minţile strălucite ale ţării au trecut pe acolo. Vorbele de duh, cancanurile, bârfele, conciliabulele au format temeiul unei emulaţii intelectuale inegalabile.

În acelaşi timp restaurantul asigura cele mai somptuoase mese, la Palatul Regal, Jockey Club, reprezentanţele diplomatice, MAE. Meniurile, tipărite, pictate ori scrise de mână, pe dosul cărora s-au iscălit mesenii, de la capete încoronate, la miniştri, parlamentari, femei celebre, constituie şi azi o arhivă expresivă a României regale.

Încheierea războiului a însemnat un tăvălug peste elitismul promovat de Capşa. Meniurile bătute la maşină, unele în limba rusă, redenumirea Bucureşti, dispariţia tacâmurilor de argint, chelnerii de origine sănătoasă au banalizat localul, altă dată aşa de trufaş.

Adus după Revoluţie într-o formulă amintind oarecum strălucirea de odinioară, Capşa nu mai e bântuit de fantomele marilor figuri care i-au trecut pragul. Constatarea unui vice preşedinte al Academiei, la inaugurare („localul l-am refăcut, rămâne să-l populăm”) îndeamnă pe bucureşteni să reflecteze la ţinuta localurilor oraşului.

06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.

09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).

Page 3 of 3123