Ziarul Metropolis vă prezintă cinci poveşti care să distrugă mitul „omului fără inimă”, „veninos”, „afurisit” şi „viclean”, aşa cum a rămas el cunoscut în istoria culturii.
Un articol de Monica Andrei|29 ianuarie 2016
Răutatea lui Caragiale nu era decât o legendă fabricată de detractorii săi. O inimă caldă a bătut generos în pieptul lui, iar prietenia a fost un cult pentru el. Numeroşi duşmani ai marelui dramaturg, guvernanţi şi bieţi „scripcari ai penei” sau „scribuleţi” cum îi numea el, au trâmbiţat, aclamat, scris sau şoptit că, autorul „Nopţii frutunoase” era un „om fără inimă”, „veninos”, „afurisit”, „viclean”.
Un film al momentelor mai puţin ştiute despre marele dramaturg ni-l redă Vintilă Russu Şirian în memoriile sale. „Ştafeta amintirii îmi predă doi Caragiale. Unul din primii ani ai secolului nostru, siluetă pe care mi-a zugrăvit-o tatăl meu, ce-i fusese ucenic în redacţie, iar pe urmă cald admirator şi devotat amic. Şi alt Caragiale, în preajma căruia, copil apoi adolescent, am avut bucuria de a mă afla de destule ori. Îmi readuc viu, în faţă, un mare creator. O inimă caldă, de omenie, entuziasm, un om integru şi loial, un om incapabil de vreo acţiune urâtă, un vibrant patriot, o nobilă personalitate morală, un bărbat plin de curaj şi de delicateţă, în care pulsau sentimente fierbinţi, pentru artă, pentru oameni, pentru viaţă”.
1.
Era început de iulie 1883, când Eminescu s-a prăbuşit. În memoriile sale, Vintilă Russu Şirianu, povesteşte cum, autorul „Luceafărului”, nu mai recunoştea pe nimeni, iar după ce a fost internat la ospiciul doctorului Şuţu, tatăl său îi aduce vestea lui Caragiale, în redacţia „Timpul” unde erau colegi.
„Ce bine văd, ce bine înţeleg, acea lacrimă de diamant fierbinte care a ars obrazul lui Caragiale în acele minute, lacrimă în care, prin limpede reflecţie, apărea sufletul său. În curticica interioară a clădirii, cu cămaşa desfăcută şi batista pe ceafă, Caragiale şedea pe unul din cele două scaune de fier, sub un salcâm. O gheară m-a strâns în gât şi n-am spus decât atât: L-au dus… Cum m-a zărit, a păşit spre mine, m-a prins de surtuc, m-a scuturat, a strigat: <<Unde? Cum? Vorbeşte, omule!>>
Mi-am muşcat zdravăn carnea obrajilor să capăt puţină stăpânire de sine şi înghiţind nodul amar din gâtlej, am izbutut să-i povestesc, pe scurt, ce se întâmplase, cum l-am strigat pe nume, cum aveam în faţă un ochi pustiu şi un chip care nu mai era al poetului. Deodată am auzit un suspin, ca un strigăt, Caragiale s-a prăbuşit pe scaun, mâinile i-au căzut de-a lungul trupului, ca trăznite şi a izbucnit în plâns. Hohote înnecătoare, hohote de bărbat neînvăţat cu plânsul scuturau trupul cu o ciudată putere.”
2.
„Dar, domnilor, eu nu sunt umorist. Eu sunt un sentimental!”… a exclamat Caragiale cu un an înainte de a muri, la o masă festivă, între prieteni. Victor Eftimiu se afla de faţă, în 1911, atunci, la Blaj, la serbările „Astrei”, când autorul „Năpastei” a făcut măsturisirea, la aceeaşi masă la care se aflau Goga, Agârbiceanu şi mulți alţii. Toată lumea era fascinată de prezenţa marelui Caragiale. La finalul ospăţului autorul „Scrisorii pierdute” era asaltat de admiratori ca o mare vedetă a timpului său.
3.
Porecla „Moş Virgulă” şi-a scos-o singur după ce a analizat îndelung, cu mult timp înainte de a pleca la Berlin. „Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de frecătură, de ritmul vorbelor… Iaca, numai interpuncţia… Câţi nu înţeleg că interpuncţia e gesticularea gândirii… Vezi, pe mine mă frământă astea, mă rod… Nu se poate artă fără migăleală… Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă… Dac-o fi să îmbătrânesc, ştiţi cum să-mi ziceţi? Să-mi ziceţi Moş Virgulă!…” Scrisul a fost viaţa lui, chiar dacă, în faţa foii de hârtie, se simte complexat: „Nu ştiu, când am hârtia albă dinaintea ochilor, mă apucă aşa ca o ameţeală şi o spaimă… Mi se pare că e cineva în spatele meu care-mi pune mâna pe umăr, poate chiar eternitatea, şi se uită să vadă ce scriu“.
Aflat la Berlin nu-şi uită mania, iar vestea, că ar fi bătut un tipograf berlinez după ce îi trimisese trei depeşe pentru a corecta un punct şi o virgulă, într-un text aflat sub tipar, se împânzise printre cunoscuţii din România, ca fulgerul. La prima vizită în ţară, la un pahar cu vin, toţi prietenii voiau amănunte despre întâmplare, iar Caragiale le-a spus: „cine nu dă cuvenita atenţie punctuaţiei nu poate fi cu adevărat un scriitor. Punctuaţia este, pentru scriitor, ceea ce sunt indicaţiile de tempo şi expresie pentru compozitor. O bucată muzicală dacă acele indicaţii nu sunt date aşa cum trebuie, devine o harababură: tot aşa, şi o bucată literară redactată cu punctuaţie greşită. Punctuaţia rezolvă ecuaţia cuvântului. Cuvântul e factorul major al scrisului nostru… Eu scriu greu. Cu multă migală şi dorinţă de limpezire. A fi limpede e o chestiune de onestitate faţă de cititor. De aceea respect necontenit cuvântul. Eu nu m-am temut şi nici nu mă tem de tâlhari, nici de furtunile trăznite, nici de duşmani. Dar mă tem şi mă voi teme mereu de cuvânt”.
4.
I.L. Caragiale era strălucitor de îngrijit vestimentar, ordonat chiar meticulos. Aşa a rămas toată viaţa. O minte învăţată să judece oamenii şi societatea, ştiind să dea cu biciul satirei. Îi plăcea să ironizeze. Avea luciditate de fizician, era precis şi punctual. În antinomie, cu el, Eminescu era de-o neglijenţă teribilă şi zeflemea, revoltat solitar, adâncit în vis şi idee. Un dulce, blând, naiv. Autorul „Năpastei” simţea nevoia să-şi combată şi să-şi tachineze prietenul, dar niciodată, o picătură de răutate nu s-a strecurat în cuvântul ori fapta lui, faţă de Eminescu.
5.
„Era în 1882, un noiembrie duşmănos. Afară, bătea în geamurile redacţiei, o ploaie deasă şi gheţoasă. Înăuntru, cu toate că era zi, plutea o întunecare. Şi era frig de-ţi îngheţau degetele pe toc. Eu, rânduiam arhiva redacţională în colţul meu de ucenic. La biroul de lângă fereastră, Eminescu a plecat şi răsucit în ale sale, scria în grabă, se oprea o clipă să-şi sufle în mână, apoi din nou la scris. În cealaltă parte a încăperii, la biroul cel mic, scria unchiul Slavici, cu pana sa de gâscă, încet, cu migală, atent numai la ce face. Caragiale scrisese o vreme, apoi se ridicase, privea la plumbureala de afară şi bătea uşor cu ghetele în geam. La un moment dat, Eminescu lasă tocul, pune sugativa peste filele scrise şi se întoarce spre prietenii săi: „Gata şi cu măgăria asta!”…
Autorul „Scrisorii pierdute” se întoarce, zâmbeşte, se apropie de el îi spune ceva cu glas scăzut, la care poetul sări, ca ars: „iarăşi înţepi, asta vrei, să arzi ca acidul sulfuric!… Eşti rău”.
Caragiale zâmbitor, cu blândeţe ironică: „Mihalache, acidul sulfuric nu arde pentru că e rău, ci pentru că e acid… Eminescu îşi scutură pletele de pe frunte şi aspru adaugă: „sofisticări de filosofie ieftină”, la care, ironic, dramaturgul adaugă: „Ei, nu poate fi toată lumea un Zarathustra… „Sărmanul Dionis”… Jignit, îşi ia zdreanţa de palton sub braţ şi porneşte spre uşă. Caragiale aleargă după el, îl prinde de umeri, îl întoarce spre sine, îl priveşte în ochi şi-i zice:: „dragă Mihai, iartă-mă, nu fi copil… Glume proaste. Eu să te ofensez pe tine? Poţi crede tu că n-am sentimente, că n-am consideraţie pentru tine? Te iubesc ca pe un frate mai mic… Şi eu, modest făcător de hazuri şi comedii, închin în faţa ta, în faţa celui mai mare poet român din pana căruia s-a născut versuri geniale”. Luat prin suprindere, autorul „Luceafărului” răvăşit de emoţie a şoptit cu uimire: „tu te închini în faţa… mea?”, Câteva clipe, ochi în ochi, dramaturgul i-a răspuns mut, înclinând capul domol, brusc, cu un fel de violenţă a deschis braţele şi l-a strâns la piept: „Tare”.
