„M-am născut în anul 1707, la Veneţia, într-o casă mare şi frumoasă, aşezată între podul Namboli şi podul Donna-Onesta, în colţul străzii Ca cent’anni din parohia San Toma.” Era una din ultimele zile ale iernii anului 1707, era 25 februarie, era magica Veneţia.
Un articol de Monica Andronescu|16 decembrie 2022
Au trecut aproape 250 de ani de când Carlo Goldoni îşi începea cu această frază „Memoriile” publicate la Paris, după ce reuşise să modifice aproape radical felul de a gândi şi de a face teatru al epocii lui. Avea 80 de ani, iar lumea se schimbase, între timp, cu totul.
Nu şi micuţa stradă din Veneţia pe care astăzi se află Casa di Carlo Goldoni, un muzeu al teatrului, un centru de studii şi o importantă bibliotecă de teatru.
„Veneţia e un oraş atât de extraordinar, încât nu ţi-l poţi închipui într-adevăr fără să-l fi văzut”, scria Goldoni după ce străbătuse Italia toată şi Franţa, amintindu-şi prima revenire, la 15 ani, în oraşul în care se născuse şi din care plecase când era prea copil, ca să fi învăţat să-l cunoască. „Hărţile, planurile, machetele, descrierile nu-s de ajuns, trebuie să-l vezi. Toate oraşele din lume se aseamănă, mai mult sau mai puţin; Veneţia nu poate fi asemuită cu nici unul.”
O plimbare pe străduţele din vechea parohie San Toma, după ce cobori din „vaporetto” la staţia San Toma, într-o dimineață de toamnă târzie, e o călătorie în timp. O piaţetă unde miroase a castane coapte de la taraba mică a unui negustor, o ceață subțire și umedă și un pod pe care-l lași în urmă, mai rătăcești puțin pe străduțe labirintice, și pe urmă te trezești direct în faţa fostei locuinţe a lui Goldoni, o clădire care păstrează toate trăsăturile arhitecturii gotice a Veneţiei secolului al XV-lea, când a fost construită. Că Veneţia nu poate fi povestită, avea dreptate Carlo Goldoni. Şi a rămas până astăzi la fel cum o (re)descoperea el la 15 ani: „o nesfârşită întindere de insuliţe atât de apropiate şi atât de legate între ele prin poduri, încât credeai că vezi un continent înălţat pe o câmpie şi scăldat din toate părţile de o neţărmurită mare.”
Din casa din strada Centanni se văd canalele Veneţiei şi o minunată curte interioară. Și nu poți să nu te gândești că acum aproape 300 de ani, într-o dimineață de toamnă, Carlo privea exact aceleași canale și aceleași clădiri fantomatice, care pe-atunci erau doar mai puțin roase de apă și mai pline de viață. O scară din piatră duce până sus, unde se află cele trei camere ale muzeului în care sunt expuse un mic teatru de păpuşi al lui Goldoni, câteva dintre păpuşile originale şi, de asemenea, câteva ediţii originale ale pieselor lui, publicate cu greu în acea perioadă, şi care au reprezentat unul dintre triumfurile scriiturii dramatice asupra improvizaţiei şi apariţia unui nou tip de teatru.
Dar nu despre teoriile lui ne-am propus să vorbim azi, când se împlinesc 314 ani de la nașterea lui, ci despre oraşul care l-a făcut pe Goldoni să devină Goldoni… Despre plimbările lui prin Piaţa San Marco, despre întâlnirile cu ceaţa Veneţiei, din care i s-au născut personajele, despre măşti, despre cel mai mare teatru în aer liber care a existat vreodată – Veneţia. „Până la sfârşitul anului nu-mi mai rămânea de scris decât o singură comedie, pentru a-mi ţine făgăduiala! Ne aflam în penultima duminică a carnavalului; încă nu scrisesem nici un rând din ultima piesă, nici măcar n-o închipuisem. Chiar în acea zi, ies din casă; ca să mă distrez, mă duc în piaţa San Marco, privesc în jur; poate vreuna dintre măşti sau vreun scamator mi-ar putea da subiectul unei comedii (…). Sub bolta orologiului dau peste un bărbat, care mă izbeşte din capul locului, şi-mi procură subiectul căutat. Era un armean bătrân, prost îmbrăcat, foarte murdar, cu o barbă lungă; bătea străzile Veneţiei vânzând fructe uscate din ţara lui, pe care le numea abagigi.”
Şi dacă există vreun spaţiu pe lume unde timpul să fi stat mai mult în loc şi să fi săpat mai mult în acelaşi timp, acela e Veneţia. Un film despre oraşul lui Goldoni rulează într-una din sălile casei-muzeu, iar în cea din urmă, în mijlocul încăperii e aşezată o machetă a vechii Veneţii, un fel de joc de societate, pe care sunt marcate cu buline teatrele care existau în oraş în acea perioadă şi casele prin care a trecut Goldoni în mai lungile sau mai scurtele lui întoarceri în Veneţia. Şi erau nu mai puţin de 15 teatre…
Teatrul care azi îi poartă numele se află în apropiere de piaţa San Marco, din al cărei spirit e greu de spus cât de mult s-a pierdut. E plină de turiști – era în lumea normală dinainte de pandemie – turiști care fotografiază totul cu telefonul și de tarabe kitsch la care se vând de la tricouri cu gondole la eșarfe și evantaie. Exemplu perfect al cosmopolitismului… căci cu greu găsești unul pe care să nu scrie „made in China”. Ce departe și în același timp aproape pare lumea lui Goldoni… trebuie doar să închizi ochii.
„În timpul verii, piaţa San Marco şi împrejurimile ei sunt frecventate noaptea ca şi ziua. Cafenelele sunt pline de lume, femei şi bărbaţi de tot soiul. În pieţe, pe străzi, pe canale, pretutindeni se cântă. Negustorii cântă în timp ce-şi vând marfa muncitorii cântă când îşi părăsesc lucrul, gondolierii cântă în aşteptarea stăpânilor. Trăsătura caracteristică a poporului e voioşia, iar trăsătura esenţială a dialectului veneţian, umorul.” Azi nu prea se mai cântă. Lumea e prea grăbită…
Teatrul de păpuşi al copilăriei lui Goldoni, poate cel mai important dintre motivele pentru care merită căutată străduţa Centanni, stă mărturie că nu-i deloc o întâmplare că dramaturgul care a reinventat teatrul italian şi care şi-a scris prima comedie la vârsta de opt ani s-a născut printre decorurile Veneţiei: „Mergi pe străzile cu prăvălii de mărunţişuri, până la puntea Rialto, calci pe pietre cubice de marmură de Istria, ciugulite cu dalta pentru a nu fi lunecoase; străbaţi un loc care are înfăţişarea unui bâlci veşnic şi ajungi la puntea ce sare peste marele canal…”
„Bâlciul veșnic” s-a păstrat, „puntea Rialto” asemenea, e impunătoare peste marele canal, la fel de frumoasă și misterioasă ca atunci, de o parte și de alta a ei vezi seara superb și magic luminile și simți marea cum mușcă din zidul palatelor întunecate. Nu știu ce ar spune Goldoni dacă ar veni azi în Veneția, dar pe Rialto, seara, într-o noapte rece de noiembrie, când ceața se așază peste Canal Grande, iar un tânăr asiatic, în felul lui la fel de pitoresc precum negustorul armean care vindea „abagigi”, încearcă să-ți vândă un „băț de selfie”, i-ar inspira cu siguranță o comedie amară despre lumea noastră… lumea noastră azi oprită în loc de un virus…
