„Dacă sorbi dintr-o ceaşcă de ceai şi nu-i simţi gustul pentru că te gândeşti la altceva, îţi iroseşti viaţa.” E una dintre replicile tipice ale lui Carlos, născut la Buenos Aires, călător prin lume, stabilit de vreo 10 ani la Bucureşti, unde predă yoga, ţine prelegeri şi scrie cărţi.
Un articol de Adina Scorţescu|2 august 2018
Să zicem că ești la o oră de yoga și stai crăcănat (și aparent liniștit) într-o poziție (să-i zicem „jumătate de lună”) în care trunchiul este aplecat peste piciorul drept și capul îți atârnă spre podea. Nu e cea mai confortabilă poziție din lume, încerci să te concentrezi pe respirație („acum inspir”, „acum expir”, „oare cât mai trebuie să inspir?!”) și, între timp, te gândești ce mai e de mâncare prin frigider, când trebuie să termini proiectul de la birou, de ce ți-a vorbit șeful pe tonul ăla, de ce plouă din nou. Și, la un moment dat, te trezește o voce: „Unde ești?”. Și, dacă n-ar fi Carlos ăla care te întreabă, i-ai zice vreo două: „Unde naiba crezi că sunt?! În poziția asta crăcănată, care mai bine n-ar fi”. Numai că el te întreabă, în engleza lui cu accent argentinian, cu privirea atentă și încăpătoare…
De ce e Carlos L’Abbate un pic altfel decât noi și cum reușește să-și bea liniștit cafeaua pe Calea Victoriei, în timpul traficului de vârf? Afli din cartea sa, „About Presence” (se găsește la Cărturești sau online, aici) și din mărturisirea de mai jos:
Când aveam vreo zece ani, l-am întrebat pe tata ce este Dumnezeu. De ce știința spune că nu există Dumnezeu, iar biserica zice că Dumnezeu a creat lumea? Iar tata, ca un bun ateu, mi-a zis: „Pentru că biserica vrea să-i țină pe oameni adormiți”.
Pe la vreo 12 ani, pe strada în care locuiam, în Buenos Aires, s-a organizat o proiecție a unui film despre Iisus. Habar nu aveam cine e Iisus. Dar m-am dus acolo să-i ajut, să mut scaunele, să curăț strada. Apoi, la 15 ani, am primit volumul „Siddhartha”, de Hermann Hesse. Cartea aia pur și simplu mi-a deschis mintea către noi posibilități. De atunci, am început căutările. Nu știu exact cum le-aș fi descris atunci. Cred că voiam să știu ce înseamnă viața, care e sensul ei. Când eram adolescent, aveam un mic jurnal în care scriam mereu „Qué es la vida?”, „Qué es la vida?”, „Qué es la vida?” („Ce e viața?”).
La 17 am, citeam o carte de Carlos Castaneda, magnetică, hipnotizantă. Eram interesat de viața autorului, așa că m-am dus la un curs despre el, care se ținea într-o școală de yoga. La finalul cursului, ne-au spus că cine e interesat poate să învețe acolo yoga, care se leagă de ce scrie Castaneda. Nu știam ce e aia yoga, dar am zis OK. Deci m-am apucat, după care am făcut un curs de doi ani pentru instructori de yoga, apoi am început să predau în Buenos Aires.
La 20 și ceva de ani am plecat în California, unde nu puteam să predau yoga, pentru că nu vorbeam engleză. (râde)
La Istanbul m-am îndrăgostit de Alina, cu care m-am căsătorit. Și așa am ajuns la București, predau yoga de aproape zece ani. Orele au o componentă de mișcare, de gimnastică, dar și una psihologică, filozofică, spirituală.
Fiul meu, David, m-a învățat cât de incredibil de fericit și de „viu” poți fi în orice moment. Dar știu că inocența asta frumoasă a lui va trece destul de curând. Când va ajunge adolescent, va deveni un om „normal”, integrat în societate. Dar sper să-și aducă aminte de inocența asta de acum. Cred că un adult adevărat este o persoană care și-a recuperat inocența pe care o avea în copilărie – libertatea de a gândi, de a vorbi, de a nu-i păsa de ceea ce vor crede ceilalți despre el, de a-și urma inima, de a fi ceea ce este.
Cred că există un mod de a scăpa de suferință. Pornește de la înțelegerea faptului că nu tot ceea ce gândim este adevărat. Principala problemă pe care o avem este că avem încredere în gândurile noastre, că luăm de-a gata tot ce ne trece prin cap. Un prim pas pe care îl putem face este să ne dăm seama că există un mod prin care putem să ieșim din cap, din gândurile noastre.
Gândurile nu sunt marcate în piatră. Când un gând îmi zice „Nu sunt destul de bun”, îmi produce suferință, pentru că îl cred și mă gândesc: „Dar de ce? Vreau să fiu bun!” Însă gândul respectiv nu are consistență, este o energie care apare din trecutul meu, din experiențele pe care le-am avut, de la părinții și bunicii mei, de la societate. În 99,9% din cazuri, pur și simplu nu este adevărat, nu reflectă realitatea.
Ce ține de mine și ce nu ține de mine? Cred că e una dintre întrebările care ne ajută să ne păstrăm liniștea interioară. De exemplu, mie nu-mi place deloc vremea urâtă – nu-mi place frigul și zăpada nici atât. Dar ce pot să fac legat de zăpadă? Păi, mă pot muta în altă țară, dacă într-adevăr ține de posibilitățile mele (am totuși o familie, un copil și o sumă limitată de bani…). Sau văd știri proaste la televizor. Ce pot să fac în legătură cu asta? Singurul lucru pe care-l pot face este să-mi observ atitudinea mea față de ele, să văd cum gândurile mele răspund la aceste știri. Da, sunt lucruri rele care se întâmplă peste tot. Dar asta e de când lumea. În Biblie, umanitatea începe printr-un omor între frați – Cain îl omoară pe Abel. Deci veștile proaste, violența, dificultățile au existat mereu, numai că acum aflăm imediat despre ele, din cauza Internetului, mass-media etc.
Majoritatea lucrurilor la care ne gândim nu sunt sub controlul nostru. N-are sens să mă îngrijorez de ceea ce zic alții despre mine sau despre sănătatea mea viitoare. Ce ține de mine e ce fac astăzi – ce mănânc, cât sport practic, cum sunt mai puțin stresat. Dar, dacă mâine aflu că am cancer, nu pot face nimic în legătură cu asta. Tot ceea ce pot controla sunt acțiunile și atitudinea mea. De exemplu, nu pot sta cu grija dacă soția mea mă iubește sau nu. Însă pot să încerc să fiu un soț iubitor. Iar dacă acest lucru o face pe soția mea să mă iubească, atunci sunt foarte recunoscător. Dar, dacă din cine știe ce motiv, soția mea hotărăște mâine că nu mă mai iubește, asta e viața. Ia timp să înveți să nu te îngrijorezi de lucrurile care nu țin de tine. În plus, anumite tehnici, cum ar fi meditația sau yoga, te ajută să-ți reduci anxietatea.
Stoicii, unii dintre filozofii mei preferați, spun că suferim pentru că trăim foarte departe de natură, foarte departe de viață. Cred că lucrurile rele se întâmplă pentru că suntem deconectați de noi înșine. Ne dorim mereu ceea ce nu avem…
Viața nu e interesată de ceea ce vreau sau îmi trebuie mie. Eu mă văd ca o persoană, dar viața nu mă percepe așa: mă vede ca pe o parte din ea. La fel cum o pădure nu vede un copac ca fiind un copac, ci ca fiind o parte din pădure. Deci, atunci când un copac cade la pământ, nu e o mare problemă, pentru că pădurea nu este interesată de individ. Să îmi doresc ca numai lucruri bune să mi se întâmple și să fiu scutit de suferință – ăsta e un mod așa de copilăresc de a pune problema!
Suntem cu toții cerșetori de fericire. Ne simțim atât de nefericiți cu noi înșine, atât de goi, încât credem că singura soluție este să luăm lucruri din afară – joburi, case, relații, haine. Și îi rănim pe cei din jur și planeta ca să obținem ceea ce e în beneficiul nostru.
Ce îi învăț pe oameni la yoga? Să se oprească. Să se oprească din fuga de ei înșiși, de probleme, de singurătate. Ne ascundem de acele sentimente neplăcute, le acoperim cu filme, cu distracție, cu muncă. Adică facem mereu câte ceva. De acord, sunt multe momente în care nu ne putem opri, când întârziem la o întâlnire, când se apropie un deadline. Dar există și multe alte momente simple – când bei o cafea, de exemplu. În momentul ăla, în loc să te gândești la tot ce ai de făcut, poți să te oprești, să guști cafeaua, să simți, să te uiți în interiorul tău. Poți să te conectezi din nou cu ceea ce e valoros pentru tine. Cu toții murim. În momentul ăla, în fracțiunea aia de secundă, probabil ne uităm în urmă la viața noastră și vrem să fim mândri de cum am petrecut-o. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să fi făcut ceva măreț, să fi schimbat lumea. Înseamnă să-ți fi folosit bine secundele vieții, să nu le fi aruncat în activități inutile, care aveau scopul de a te face să dispari din tine.
Dacă sorbi acum dintr-o ceașcă de ceai și nu-i simți gustul, pentru că te gândești la altceva, îți irosești viața. De cele mai multe ori, frica de viitor vine peste noi neinvitată. E și cum am avea un dispozitiv la noi în minte care tot rulează același program, care câteodată este util – căci trebuie să ne gândim la ce urmează, ca de exemplu acum, în timpul interviului –, dar, de foarte multe ori, nu e.
De-a lungul timpului, am întâlnit mulți oameni interesați de spiritualitate. Până când se îndrăgostesc. În momentul ăla, renunță la orice spiritualitate și își urmăresc dragostea. Pentru mine e clar că ei căutau dragostea, dar – pentru că nu o puteau găsi – au sperat ca spiritualitatea să le rezolve problemele. Într-un fel, au „pierdut” o grămadă de timp făcând ceva ce nu le spunea inima. Pentru că ceea ce voiau de fapt era o relație.
VREI SĂ CITEȘTI CONTINUAREA INTERVIULUI? ZI DA!
Pe Carlos îl puteți întâlni lunea și joia la Hermitage Spiritual Hub, marțea și sâmbăta la Ota, iar miercuri seara la World Class. Online, îl găsiți pe yogaofpresence.com, pe yogilates.ro și pe Facebook.
Suntem cu toții cerșetori de fericire. Ne simțim atât de nefericiți cu noi înșine, atât de goi, încât credem că singura soluție este să luăm lucruri din afară – joburi, case, relații, haine.
