Carmen Lidia Vidu: „Acolo unde Revoluția a desfăcut barierele, lăcomia, mândria, frica, micimea au venit și le-au pus la loc”
https://www.ziarulmetropolis.ro/carmen-lidia-vidu-acolo-unde-revolutia-a-desfacut-barierele-lacomia-mandria-frica-micimea-au-venit-si-le-au-pus-la-loc/

Carmen, ai ajuns la cel de-al patrulea spectacol de teatru documentar din seria Jurnal de România, la București, după Sfântu Gheorghe, Constanța și Timișoara. Cum a apărut ideea spectacolului Jurnal de România. 1989, montat la Teatrul Național (TNB)?

În 2019 s-au aniversat 30 de ani de la Revoluția din 1989. Nu am găsit niciun director de teatru interesat de acest subiect. Am abandonat ideea și mi-am continuat munca la Festivalul George Enescu, la Astra Film Festival și la deplasările naționale și internaționale cu „Jurnal de România. Timișoara” și „Jurnal de România. Constanța”. În momentul în care îmi organizam vacanța de iarnă, mi-am luat inima în dinți și mi-am făcut curaj: am propus proiectul Teatrului Național din București. Andrei Marinescu este cel care m-a primit, am discutat cu el și apoi am fost invitată la o discuție cu Ion Caramitru. Totul s-a derulat rapid. Avantajul venea din faptul că Ion Caramitru văzuse în Festivalul Național de Teatru spectacolul „Jurnal de România. Timișoara” de la Teatrul German de Stat. Știa conceptul și imediat după discuția cu el am început munca la spectacol. Era oarecum ciudat, fiindcă în România niciun manager și niciun regizor de teatru nu abordaseră această temă. Suntem undeva la extreme: fie facem spectacole de propagandă, fie nu facem nimic. Nu mi-am dorit un spectacol aniversar care să se joace o singură dată și gata. Ion Caramitru a fost actor principal în Revoluția din 1989 și cred că biografia lui cu dorința mea de a documenta momentul s-au întâlnit la momentul potrivit și au făcut echipă.

Regăsim în distribuție patru actori extraordinari, din generații diferite – Oana Pellea, Ion Caramitru, Daniel Badale și Florentina Țilea – și tot atâtea povești puternice despre comunism și evenimentele din decembrie 1989. Cum s-au construit distribuția spectacolului, textul, cum ai lucrat cu actorii?

Jurnalul Revoluției e mai complex atunci când sunt voci diferite ca gen, vârstă, educație, geografie. Am avut frici. Recunosc că am găsit în Oana Pellea și în Ion Carmitru doi actori care nicio secundă nu mi-au alimentat fricile. Au fost disciplinați, cognitivi, implicați. M-au bucurat și m-au făcut să cresc că regizor, fiindcă m-au provocat să le fiu partener de construcție de spectacol, nu regizor intimidat de statutul lor de vedetă.

Oana Pellea se expune foarte mult. Iese în stradă, protestează, e activă social, e prezentă la dezbaterile televizate, e tipul de actor activ în echipa de lucru a societății românești. Ăsta e mare lucru. Sunt mulți actori-suporteri, dau like și share, sunt și mai mulți actori-pasivi care își văd de meserie, ea e actor-jucător.

Ion Caramitru e om de echipă. Își spune părerea, dar nu ia decizii în locul coordonatorului de echipă. A lucrat la spectacol. M-a ajutat să am exact oamenii doriți în interviuri, a comunicat cu soția și cu sora dumnealui pentru a găsi fotografiile potrivite, a gândit muzica momentului din spectacol. Pe scurt: a lucrat cot la cot cu mine și cu echipa pentru a construi Jurnal de România. 1989.

Pe Florentina Țilea o cunosc de mulți ani. Am lucrat alte două spectacole cu ea și cu Marius Manole: „C’est pas un chanson d’amour” și „Nu mai plânge, baby”. A venit pregătită pentru colaborarea noastră la Jurnal. Știa că începem cu un interviu, că urmează un set de fotografii biografice. A fost de două sau de trei ori la Iași ca să caute materiale audio, video, ca să filmeze și să aducă diplome, ziare, fotografii. A fost o bucurie să construiesc momentul ei.

Daniel Badale mi-era necunoscut. M-am apropiat de el rapid. Este un om bun, sensibil și un foarte bun actor. Era de neratat echipa Caramitru-Badale. În timpul Revoluției, a avut loc prima întâlnire dintre cei doi: Badale era de partea armatei, în TAB, Caramitru în față TAB-ului, de partea revoluționarilor. Momentul e descris în spectacol și are valoare de document. Actorii devin documente în „Jurnal de România. 1989”.

Nu e ușor să provoci actorii să povestească despre comunism, despre revoluție, despre date și informații pe care nici ei nu le știu cu exactitate. În perioada de interviuri am discutat despre generali, despre armată, armament, ordine, televiziune. „Jurnal de România. 1989” este un spectacol care se naște doar din dialog. La prima întâlnire nu avem decât un subiect, o temă și nimic mai mult. Nu avem text, nu avem decor, costum… nimic. Discutăm și construim împreună spectacolul. Asta e o formă de putere, asumare, gândire, implicare pe care mi-o doresc și în societatea românească.

În plus, aduc informații prețioase în spectacol Germina Nagâț, Dennis Deletant și Dan Voinea, prin apariții video. Care este povestea din spatele acestor apariții, de ce ei?

În timpul interviurilor cu cei patru actori am simțit de multe ori că pun întrebări care țin mai mult de domeniul de studiu al juriștilor și al istoricilor. Securitatea, Procesul Ceaușeștilor și Implicarea Internațională au fost cele trei teme pe care le doream în spectacol. Așa am ajuns la Germina Nagâț, Dennis Deletant și la Dan Voinea. Au fost două seturi de întâlniri: prima pentru a înțelege ei factura spectacolului și pentru a reuși eu să culeg informații și a două etapă a fost interviul cu cei trei. Prezența lor in spectacol este esențială. Dincolo de jurnalele personale, dincolo de istoria cu i mic, spectacolul se adresează și celor care au nevoie de o structură istorică clară pe care să așeze corect informațiile personale ale actorilor. O structură o susține pe cealaltă. Aș putea spune că cele trei interviuri sunt un fel de abecedar, iar cele patru confesiuni sunt compoziția.

Pe partea de multimedia, de asemenea remarcabilă și un capitol la care știm că ții foarte mult, ai lucrat de această dată cu Cristina Baciu. Cum a arătat colaborarea voastră, cum ați ales imaginile, care vi s-a părut principala provocare legată de multimedia acum?

Din start mi-am propus să redau celor din public un pic din grandoarea stării de revoltă. Eu nu am participat la Revoluție, am fost doar la proteste și știu că e o stare aparte. Că e o forță fantastică și atunci, în timpul protestelor, ai siguranța că faci ceva care depășește binele și confortul tău. Te expui pentru ceilalți, pentru o comunitate, pentru istoria cu I mare. Tu cel cu i mic ești Istoria cu I mare.

Revenind la proiectul documentar, „Jurnal de România. 1989”, tehnic vorbind am căutat să am un spațiu multimedia amplu și copleșitor. Lucrăm cu mai multe videoproiectoare pentru a compune un singur spațiu. Există partea documentară (fotografii personale, articole, documente) și partea grafică (cuvinte-cheie). Împreună fac spectacolul vizual pe care l-am lucrat cu Cristina Baciu. Vorbim despre o perioadă în care nu se fotografia pe digital. Etapele de lucru sunt fragile, fiindcă vrei că publicul să plece cu cât mai multă informație despre Revoluție, dar în același timp trebuie să ilustrezi momentul actorului. Am încercat să păstrăm un echilibru între imaginile Revoluției și imaginile personale ale actorilor.

Știm din spectacol confesiunile actorilor cu privire la Revoluția din 1989, însă cum a arătat aceasta pentru tine, ce amintiri ai din acel decembrie?

Aveam nouă ani, eram în Arad, în centrul orașului, acolo unde locuiesc și acum părinții mei. Lumea era pregătită. Se vorbea în casă de Timișoara. Știam că a început Revoluția, dar eu nu înțelegeam mai nimic. Nu aveam noțiuni despre siteme politice, dictatori, abia învățam ce e bine și ce e rău. Știam că e bine să-ți faci temele, să iei note bune la școală, medalii la înot, să vorbesc frumos, să păstrez curat în cameră… Astea erau problmele mele. Au fost câteva zile tensionate. Mamei îi era frică pentru viața tatălui care a participat la Revoluție. Stăteam în casă, televizorul mergea, din stradă se auzeau împușcături. Totul s-a terminat când am văzut execuția celor doi Ceaușești la televizor. Un moment barbar, intens, redat repetitiv la televizor. Știam replici din proces, revedeam mereu norul de fum de la gloanțele soldaților. Nu-mi amintesc mare lucru despre Iliescu. Mai știu doar că apăreau oamenii cu tot felul de obiecte din proprietățile lui Nicolae Ceaușescu. Ne minunam cu toții de opulența lor: erau sticle de băutură, lucruri suflate cu aur. Era o imagine dureroasă, de Ev Mediu. Apoi au venit teroriștii. Doream să văd și eu unul, dar pentru mine totul era un film de acțiune. Eu nu înțelegeam cu adevărat nimic. Și cred că am rămas cu acel nimic și în acel stadiu de ignoranță încă 30 de ani.

Parafrazând una dintre întrebările pe care spectacolul le ridică – cum ne raportăm la istorie? –, o să te întreb mai punctual: cum ne raportăm la Revoluția din 1989, trei decenii mai târziu?

Suntem la o vârstă matură și judecăm lucrurile cu o altă experiență. Dacă nazismul a fost condamnat și a existat un proces internațional la Nürnberg, acest lucru nu a existat în România. Procesul de democratizare este unul greoi. Oameni sunt needucați politic, nu au spirit civic, nu au noțiuni de bază cu privire la educație, muncă, drepturi și obligații. Securitatea și-a continuat drumul. Comuniștii și-au împărțit puterea și țin de ea. Oamenii nu au fost educați financiar. Trăiesc în sărăcie începând să regrete dictatura.

După Siria, România este a doua ţară din lume în topul celor care au pierdut din cauza migraţiei cei mai mulţi locuitori. Potrivit ONU, în 10 ani, 3 milioane de români s-au stabilit peste hotare. Dacă înainte preferau Italia şi Spania, în ultima vreme, cei care au plecat au ales țări că Anglia, Austria şi Belgia.

În același timp România este membră NATO și UE. Suntem o țară care face eforturi reale ca să se maturizeze. E un pic dificil, fiindcă eforturile sunt încă individuale. La nivel național lipsește o direcție clară și asumată. Asistăm încă la analfabeți în funcții și acești oameni creează în jurul lor o rețea de sluji. Totul pe banii oamenilor și pe viețile lor. Avem școală slabă, sistem sanitar criminal, o justiție coruptă și politicieni cu doctrine de carton. În teatre managerii sunt numiți de partid și devin cu toții o haită greu de spart. Acolo unde Revoluția a desfăcut barierele, lăcomia, mândria, frica, micimea au venit și le-au pus la loc. Politica cere o schimbare, oamenii au noi nevoi, se schimbă felul în care își gestionează corpul, sexualitatea, familia, religia, comunitatea. Trăim vremuri interesante, iar comunismul, dictatura, Revoluția, Uniunea Europeană, mișcarea #metoo, feminismul sunt etape din istoria mea mică, cu I mare.

Care au fost aspectele care te-au impresionat cel mai mult în timp ce lucrai pentru acest spectacol? Ce momente îți vin în minte primele?

M-au emoționat major două lucruri: fotografiile actorilor și interviul cu Germina Nagâț. Actorii sunt fragili, sunt vulnerabili, sunt puternici, mută munții, sunt vedete, fac Revoluții, conduc teatre și sindicate, dar la final de spectacol ei sunt niște oameni plini de răni, oamnei care se vor duce, oameni care au lăsat în urma lor semne de iubire, de generozitate.

Germina Nagâț m-a cucerit și m-a făcut să-mi doresc să merg mai departe în ceea ce privește dosarele CNSAS și formula de teatru documentar. Chiar acum, în aceste zile, colaborez cu Mădălin Hodor la un nou spectacol. Munca de cercetare e o direcție nouă în România. Nu știu dacă mă voi bucura de un public de teatru interesat de teatru documentar-politic.

Până acum, spectacolul s-a jucat sus pe TNB, la Amfiteatru TNB, cum ai trăit reprezentațiile în aer liber la care ai participat? Pentru mulți dintre noi, acesta a fost primul spectacol văzut după luni bune fără teatru, cum a fost pentru tine? Cum a fost să realizezi și să lansezi un spectacol de teatru acum, în plină pandemie?

Spectacolul în aer liber pierde intimitatea confesiunii. Nu am știut asta până nu am avut primele repetiții la Amfiteatru TNB. Spațiul este unul superb. Videoproiecția a căpătat o amploare fantastică. Nu am visat eu vreodată să am un spațiu de joc cu o videoproiecție de 30m/20m. E ceva unic în istoria mea și a teatrului românesc. Trăirile au fost extreme la acest spectacol: am început în octombrie, apoi au urmat accidentări în echipă și am rămas mai puțini; noua premieră a fost amânată din cauza pandemiei, iar când ne-am revăzut cu publicul am dat o premieră cu 70 de oameni. Trăiri stranii, dar cumva de dragoste. Echipa, publicul, toți ne doream un nou împreună, ne doream empatie și gânduri raționale, ne doream să învingem izolarea și fim activi în noua ordine mondială. Am trăit în această vară și în această toamnă evenimente regizate de mine în spațiu liber care au dat spectacolului o altă dimensiune. Cultura slab finanțată a strălucit, a unit și pe mine m-a făcut să radiez pe acoperișul unui teatru național la kilometrul zero al capitalei, acolo unde s-a murit pentru libertate.

Este un spectacol care pe noi, cei fără amintiri din comunism, ne face să ne gândim cum ar/am fi fost dacă am fi trăit atunci. Ce fel de feedback ați primit de la publicul tânăr, care nu a cunoscut comunismul, și cum ți-ar plăcea să funcționeze spectacolul pentru ei? De ce este important să ne reamintim de perioada comunistă la trei decenii distanță?

Tinerii au fost marcați de spectacol. Toți au spus că trebuie văzut de cât mai mulți colegi. Trebuie să am răbdare și curând sper să putem face parteneriate între TNB și școlile din București. Invit tinerii la „Jurnal de România. 1989”. Spectacolul este pentru tineri. Forma este una multimedia, conținutul este dens și foarte în spiritul tinerilor. Nu încerc să-i atrag cu banda desenată sau cu muzica electro-comunistă din spectacol. Astea sunt doar două momente cool. Cred că tot spectacolul este o lecție de istorie care le va îmbogăți calitatea vieții la modul cel mai radical.

Nu avem un muzeu al comunismului la București, așa cum au alte capitale, precum Berlin, Praga sau Budapesta, și poate că nici în literatură nu am recuperat această perioadă la fel de bine ca alte popoare. Cum crezi că stăm în teatru, din acest punct de vedere, cum s-a recuperat comunismul românesc în teatrul autohton, cât se vorbește prin arta teatrală despre comunism?

Am fost invitată să gândesc un muzeu al comunismului la București. Am vizitat împreună cu scenograful Radu Corciova subsolurile Casei Poporului, am făcut un plan și l-am bugetat. Aici s-a oprit orice negociere. Atunci am cunoscut o parte din clasa politică și am înțeles că proiectul era pentru ei o glumiță, o încercare, nu avea nicio consistență.

Eu nu am avut rude rănite sau morți în Revoluție. Dar cred că cei care au copii, bunici, soți, mame sau tați morți în Revoluție trăiesc o umilire incredibilă. Cei care au privit revoluția de la televizor îi batjocoresc pe cei care au murit spunând că nu a fost Revoluție, comuniștii se tot organizează, nu a existat un proces al Revoluției și da, nu avem nici măcar un Muzeu al Comunismului. Asta înseamnă că nu ne putem asuma o culpă comună. Nu e ușor lucru! În teatrul românesc există o gaură mare în zona teatrului documentar, activist, educațional, social, politic. Există excepții și sunt foarte valoroase. Teatrul nu investighează oamenii din România ca și cum ei nu contează. Povestea lor nu e atractivă. Vorbim despre ruși, despre valorile și problemele altor secole și altor țări.

Sper că tânăra generație să nască o dramaturgie în România, fiindcă în acest moment e foarte fragilă. Istoria trebuie redată oamenilor din mâinile încleștate ale foștilor comuniști. Oamenii au dreptul să respire, să scape de povara rușinii, oamenii au dreptul să vorbească. Comunismul este un subiect, trebuie dezbătut, înțeles, analizat, depășit. Revoluția trebuie respectată și aplaudată în cât mai multe spectacole de teatru.

Spectacolul își propune să fie și „un îndemn la implicare socială și comunitară” și ridică întrebări precum: este teatrul unul dintre stâlpii societății?. Cum răspunde regizoarea Carmen Lidia Vidu acestei întrebări?

Teatrul în România nu vorbește despre societatea din România. Teatrul este o poveste de adormit adulții și nu-și cunoaște puterea de a forma această societate. Aș vrea că teatrul să însemne dialog, diagnosticare, tratament, echipă, oameni pe frecvența deșteaptă, next level, nerv, revoluție, un stâlp al societății. Dar teatrul lasă capul plecat, fiindcă nu are încredere în el și e doar o chestie așa, fără formă, fără o filozofie culturală. E să fie, să mai treacă o seară, să mai facem oamenii necăjiți să fie la fel de ignoranți și necăjiți fiindcă nimeni nu-i trezește și de ce i-am trezi noi.

Dincolo de noul spectacol de la TNB, cum a fost până acum pentru tine 2020, acest an cât se poate de neobișnuit?

Mi-am început anul pe o plajă în Thailanda, l-am continuat în sala de repetiții a Teatrului Național, apoi am finalizat munca în izolare în apartamentul meu din centrul Bucureștiului. Premiera am avut-o în aer liber, în sunetul orașului, imediat după am înotat în Marea Neagră în Bulgaria, la granița cu Turcia, și am revenit în România direct la Sibiu, unde am regizat cele două gale pentru Astra Film Festival. Acum sunt în București și lucrez la un film documentar. Se numește #newTogether și este despre societate, artiști, pandemie, izolare. Producător este Forumul Austriac, coordonator Andrei Popov. În paralel, cercetez dosare CNSAS alături de Mădălin Hodor și Germina Nagâț pentru un nou spectacol de teatru documentar.

2020 e un an dur. M-am supus normelor, am purtat mască, am oprit munca la teatru, m-am izolat, am completat foi la fiecare ieșire din casă, am tremurat în față polițiștilor, am păstrat distanțarea socială la teatru, pe stradă, în magazine. Cred că lumea e derutată și asta mă afectează. Din păcate, lipsa de siguranță, de sens, sunt lucruri normale în România. Eu nu cred că din rău se poate naște binele, dar cred că din întrebări se pot formula răspunsuri. Și eu asta încerc să fac: caut binele, întreb și încerc să răspund. 2020 e un punct marcant pentru toată planeta și eu l-am trăit alături de ea.

Trăim vremuri interesante, iar comunismul, dictatura, Revoluția, Uniunea Europeană, mișcarea #metoo, feminismul sunt etape din istoria mea mică, cu I mare. (Carmen Lidia Vidu, regizoare)

Fotografii realizate de Julien Javions, Adi Bulboacă, Florin Ghioca, Vlad Lăzărescu, Florin Boicescu.