Carmen Lidia Vidu, regizor: „Pentru mine, forma lucrurilor este un spectacol“
https://www.ziarulmetropolis.ro/carmen-lidia-vidu-regizor-pentru-mine-forma-lucrurilor-este-un-spectacol/

„Sunt născută la Dunăre, într-un sat cu case acoperite cu mozaic, cu pescari şi sârbi temperamentali”, aşa îşi începe talentata regizoare povestea. Vorbeşte cu nostalgie despre întâmplările şi copilăria ei, de parcă am fi într-o poveste.

Un articol de Georgiana Ene|29 Mai 2015

Am discutat despre frumusețea locurilor natale și pasiunile ei din copilărie, despre proaspătul trofeu Gopo de anul acesta pentru scurtmetrajul documentar – “O scurtă istorie – Astra Film” – și în cele din urmă am ajuns și la propriul rol pe care îl joacă în “ARAD. Jurnalul meu virtual”. Noul scurtmetraj, un pic real, un pic fantastic, semnat Carmen Lidia Vidu, a avut premiera pe 9 mai, la Bruxelles.

Georgiana Ene: Cum ai ajuns să faci scurtmetraj și ce sentiment ai avut când te-ai văzut pe lista nominalizărilor și apoi câștigătoare, la Premiile Gopo de anul acesta?

Carmen Lidia Vidu: Nu am știut că voi regiza un film. Nici nu aș fi acceptat. Nu știu să fac film. Ar râde orice student de mine dacă ar auzi ce indicații dau. Nu cunosc termenii de specialitate, nici măcar abecedarul. Am crezut că fac un material promoțional de mai mare anvergură.

Pe parcurs, am realizat că nu e suficient ceea ce trebuie povestit despre istoria unui festival-eveniment și am început să mă reorganizez. Nu m-am gândit la niciun premiu. Îmi doream doar să nu mă fac de râs și să pot termina ceea ce își doreau producătorii de la mine. Nominalizarea și premiul Gopo au trecut ca vântul. A rămas doar stresul de a-mi găsi rochia potrivită pentru Gală. Sunt obișnuită să stau cu cei de la tehnic, să mă îmbrac ca o boschetară, nu să pozez și să primesc premii.

Cum te-ai decis să faci cel de-al doilea scurtmetraj?

„ARAD. Jurnalul meu virtual” e o improvizație simplă și curată despre mine și orașul Arad. Inițial, mi-am dorit să fac “Arad. Dancing City”, dar nu era anotimpul potrivit. Sper totuși că voi reuși să regizez și acest al doilea scurtmetraj, cu toate că nu prea mai cred. A fost o chestiune de șansă. Iar eu m-am bucurat de ea. Povestea e reală. Scurtmetrajul e unul documentar. E realizat fără pretenții, un pic narcisist, un pic sincer, un pic mincinos.

Hai să vorbim puțin despre tine și copilăria ta? Ce îți plăcea să faci când erai mică?

La Arad am făcut creșa, grădinița și multe sporturi. Părinții mei nu au avut bani de bonă, așa că trebuia să ajung după șase seara acasă. În curte aveam un leagăn făcut de bunicul meu, dintr-un cauciuc de tractor, în care mă dădeam când nu făceam lecții. Tot în timpul liber plimbam gâștele din sat de la râu, la casele lor.

La 3 ani era să mă înec în Mureș, așa că am fost dată la înot de la vârsta de 4 ani. Tot la acea vârstă era să fac meningită, dar nu am făcut: am venit cu capul ud de la bazin și am rămas cu migrene severe care mi-au marcat toată viața.

De ce erai atrasă când erai copil?

Am fost atrasă de povești și de sport! Îmi plăcea să rămân ultima la grădiniță și să le spun povești celor care își așteptau părinții. Și de film și de teatru mai eram atrasă. Mergeam la teatrul de marionete și la toate filmele care rulau în Arad.

Deși ai făcut sport mult, te-ai oprit la teatru. Din ce motive?

Sportul mi-a dat o direcție ciudată: sunt hiperactivă! Fără mișcare mă debusolez, iar gândurile iau o direcție greșită. Tot timpul trebuie să fac ceva, nu pot să stau. Când stau, mă pierd și cad.

Povestește-ne puțin despre apropierea de teatru și despre proiectele de până acum!

M-am apropiat de teatru prin muzică. Nu știu de ce fac teatru și nu muzică! Uneori, ajung la sensul cuvintelor prin muzicalitatea lor, prin învelișul lor sonor. Pentru mine, forma lucrurilor este un spectacol. Am făcut două videoclipuri, un film animat documentar, șapte spoturi, câteva mii de fotografii și vreo zece spectacole de teatru.

Cum erai când erai mică?

Când eram mică eram grasă și băiețoasă. Apoi am fost foarte slabă și băiețoasă, apoi am crescut și am fost pufoasă și feminină. Apoi blondă, apoi brunetă, apoi iarăși blondă și acum iar brunetă. Oscilez între bărbat și femeie, între regizor și femeie.

Vrei să fii mamă?

Nu am să fiu mamă niciodată și nici nu am să mă mărit.

Ai trecut vreodată prin întâmplări ciudate?

Am văzut odată o mireasă bătrână. Am vise ciudate, uneori. Visez cadavre, morți, abatoare de oameni. Nu știu ce înseamnă. Mi-am cumpărat autobiografia lui Jung, poate am să înțeleg mai bine.

Cum ai început să faci teatru?

Fac teatru cu naturalețe. Mint. Fac teatru reducându-mi 10% imaginația, dar nu vreau să încep să plâng teatrul românesc. Sunt primul regizor multimedia din România și sunt cel mai tânăr regizor care a montat vreodată la Teatrul Național. Consider că sunt unul dintre cei care au format teatrul independent din România. Nu pot să vorbesc despre mine ca regizor, mai ales că sunt într-un moment în care vreau să ies din apele mele.

Cum e să fii unul dintre cei mai buni regizori de teatru din România. Cum te simți?

Am 35 de ani și mă îndrept către 50. Nu știu dacă mă atrage viața sau mă atrage moartea. Spectacolele mele au fost și sunt subiect de doctorat la facultatea de teatru, iar în curând va apărea o carte despre mine și teatrul meu.

Pescărușul. Ultimul Act

Pescărușul. Ultimul Act

Ce putem să vedem anul acesta făcut de tine?

Anul acesta se joacă în București trei spectacole în regia mea: ”Pescarul și Sufletul său” de Oscar Wilde, la Teatrul Odeon; o poveste multimedia despre cum dragostea nu e suficientă și despre cum totul are un preț în viață – “Pescărusul. Ultimul act”, la Centrul Național al Dansului; un spectacol de teatru-concert, un melanj de operă cu post-rock și text despre ratare, moarte, singurătate și multă lipsă de dragoste, un spectacol de teatru-documentar, mai mult o confesiune decât spectacol – “Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase”, la Godot – Cafe teatru.

Am să fac teatru și film atâta timp cât va exista o luptă între bine și rău, iar lupta aia se dă în mine.

Acum pregătești un text de Ibsen. Ce ne poți dezvălui din ceea ce urmează să fie?

La Teatrul Odeon pregătesc un nou spectacol de teatru multimedia: “Eu. O casă de păpuși”. E o poveste de film noir. Lucrez cu o actriță la care visam din copilarie, Aura Călărașu. Este o femeie foarte frumoasă, cu o voce de divă americană.

Ovidiu Chihaia și Cătălina Antal sunt deja echipa mea de vis din punct de vedere muzical. Sunt fantastici! Iar Cristina Baciu sper să mă ajute să mă depășesc în ceea ce privește relația mea cu teatrul multimedia. Spectacolul face parte dintr-un proiect internațional, “Surorile Heddei”, curatoriat de Cristina Modreanu.

Foto: Carmen Lidia Vidu

22
/10
/19

Anul acesta, în iulie, s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Lino Ventura, unul dintre cei mai iubiti actori din ultimele decenii. Angiolino Joseph Pascal Ventura, pe numele său real, a venit pe lume la 14 iulie 1919, la Parma, în Italia și s-a stins din viață într-o zi de 22 octombrie (1987), la Saint-Cloud, în Franța.

22
/10
/19

Am văzut în cadrul festivalului peliculelor de la Cannes la București filmul artistic de cinema „It Must Be Heaven” (câștigător al premiului special al juriului la Cannes în acest an), regizat de palestinianul Elia Suleiman. Cu Elia Suleiman în rolul principal. O scurtă, definitivă recenzie: e superb.

21
/10
/19

Seria invitaţilor de marcă la ediţie a X-a a Les Films de Cannes à Bucarest continuă cu unul dintre cele mai promiţătoare talente ale cinematografiei braziliene: Juliano Dornelles, regizorul filmului „Bacurau”, pe care îl semnează împreună cu Kleber Mendonça Filho, peliculă câștigătoare a Premiului Juriului la Cannes 2019.

18
/10
/19

CRONICĂ DE FILM În documentarul „Jurnalul familiei -escu” (2018), regizorul Șerban Georgescu discută pe un ton jucăuș, ironic, ce (mai) înseamnă a fi român, la 100 de ani de la apariția României moderne, perioadă în care țara a trecut prin multe șocuri și transformări.

18
/10
/19

În Bucureşti, gala de deschidere a Les Films de Cannes à Bucarest este programată vineri, de la ora 19:00 la Cinema PRO, în prezența sărbătoritului ediţiei, Vlad Ivanov şi a cineastului Claude Lelouch.

15
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Disponibil în unele cinematografe, documentarul „Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole”, de Mihai Mincan şi Claudiu Mitcu, discută subiectul migrației românilor în străinătate din câteva unghiuri inedite.

14
/10
/19

Les Films de Cannes à Bucarest îl celebrează anul acesta pe Vlad Ivanov, care anul acesta a împlinit 50 de ani. Actorului care seduce camera cu orice rol pe care-l interpretează, festivalul i-a dedicat o secțiune numită IVANOV 50 – care include cinci dintre cele mai importante filme care îl au ca protagonist: „Sunset”, „Câini”, „La Gomera”, „Principii de viață” și „Hier”.

Page 3 of 25212345...102030...Last »