La 13 ani, un unchi îi spunea că e musai să facă teatru. A jucat zeci de ani pe scena Naţionalului bucureştean şi s-a căsătorit cu un coleg care a adorat-o: Damian Crâşmaru. A făcut sport şi a fost mereu mândră de silueta ei.
Un articol de Monica Andrei|28 iulie 2014
Într-un discurs la şedinţa Senatului din 18 martie 1940, savantul Nicolae Iorga rostea: “Spiritul unei societăţi se hrăneşte cu teatru, pe care popoarele sănătoase ştiu să-l aibă, pentru că el exercită o influenţă adâncă asupra societăţii.”
Teatru n-ar exista dacă n-am avea actori. Este o binecuvântare cerească orice întâlnire cu marii noştri actori care au scris, prin rolurile interpretate, pagini în istoria teatrului românesc, aşa cum este actriţa Carmen Stănescu.
S-a născut într-un Bucureşti de sfârşit de secol XIX, căruia i se spunea „Micul Paris”. Şi-a trăit copilăria într-o casă boierească, cu salon şi pian, cu mobile aduse de bunicul său de la Viena, înconjurată de o grădină, situată undeva pe Calea Văcăreştilor; cu tradiţii de sărbători, în atmosfera târgului de Moşi, vara, când tramcarele animau Calea Moşilor, iar trăsurile aveau ultima staţie în faţa Teatrului Naţional situat pe Calea Victoriei de azi.
“Tata, mama, frumoşi, m-au făcut frumoasă; cinstiţi, m-au făcut cinstită; harnici, curaţi, ordonaţi, m-au făcut la fel” , aşa îşi începe Carmen Stănescu memoriile.
Tatăl său, de profesie avocat, era angajat al unei firme ce avea sediul lângă un magazin de muzică unde mama sa era vânzătoare. Aşa s-au cunoscut, s-au îndrăgit, iubit, apoi căsătorit. După naşterea viitoarei actriţe, doamna Stănescu a rămas acasă pentru creşterea copilului.
Avea câţiva anişori, când vorbea „cu mobilele şi perdelele, jucând cele mai lacrimogene scene de dramă. Într-o vacanţă de iarnă, am început să plâng că eu vreau pe scenă şi nu mai vreau la şcoală!”
Era vara lui 1942, iar pe timpul vacanţei trebuia să facă “muncă de folos obştesc”. În felul acesta ajunge cu o verişoară la Spitalul Cantacuzino, să lucreze la farmacie. Ambalând prafuri, îi vine în gând să se facă famacistă. Un vis care nu rămâne prea mult în mintea sa de copil.
La liceu nu i-a plăcut deloc matematica, iar tatăl său mergea în fiecare an la profesoara cu pricina, pledând ca un bun avocat pentru viitorul fetei care nu va avea nicio tangenţă cu cifrele… Şi aşa, cine peste ani avea să devină o mare actriţă trecea clasa, la liceul patronat de către Regina Maria.
În liceu juca teatru; nu avea nici 13 ani când i-a fost remarcat talentul: „nenea Lică, fiu de preot, om de-o veselie molipsitoare şi iubitor de teatru, primul meu admirator, când m-a văzut în rolul Marghioliţei din <<Piatra din casă>> a lui Alecsandri, cu ocazia serbării de final de an, a venit la mine, şi entuziasmat, mi-a spus că numai teatru teatru trebuie să fac după terminarea liceului. I-a fost gura aurită şi a mers la fix cu pronosticul viitorului meu.”
Absolventă de Conservator, la clasa profesoarei Marioara Voiculescu, în 1945, Carmen Stănescu este admisă la concursul organizat la Teatrul Naţional şi distribuită în trei spectacole: “Madona”, “Despot vodă” şi “Madame Sans-Gêne”. De-a lungul carierei, a jucat alături de mari actori: Silvia Dumitrescu Timică, Sonia Cluceru, Costache Antoniu, Alexandru Giugaru, Alexandru Finţi şi mulţi alţii.
Pe Damian Crâşmaru l-a cunoscut în 1955, când i s-a propus să intre în spectacolul cu piesa “Doamna nevăzută” de Calderon de la Barca, în rolul Don Manuel, înlocuind un actor care se îmbolnăvise. Spectacolul avea un succes enorm la public. “Pe vremea aceea nu se suspendau spectacolele cu una cu două. Maestrul Sică Alexandrescu, directorul artistic al teatrului, pune urgent dublura. De atunci, nu ne-am mai despărţit, şi după trei ani ne-am cununat civil. În biserică am intrat după câţiva ani, la mănăstirea Sinaia.
Damian Crâşmaru, bărbat frumos, actor de rasă, inteligent, sclipitor, care m-a adorat şi pe care l-am adorat, ce să doresc mai mult? Norocul meu! Am avut parte de un om inteligent, plin de haz, care mi-a încurajat firea copilăroasă, m-a iubit ca pe un copil şi aşa a avut nevoie de mine în viaţa lui – aşa cum sunt eu cu exploziile mele jucăuşe, care l-au încântat, l-au atras în sfera de basm a vieţii mele. Regret imens că din cauza unor sarcini toxice nu am făcut copii. Regret enorm nu atât pentru mine, cât pentru Damian. Are o pasiune pentru copii, merita să aibă zece, nu unul.”
Despre drumul său în cinematografie
– Cinematografia este lipsită total de frumuseţea pe care o oferă teatrul spectatorilor lui. Actorul pe scenă este stăpânul lui şi poate demonstra ce a realizat într-un rol după zeci şi zeci de zile de repetiţii. Acolo îşi demonstrează talentul, măiestria, puterea de “a trece rampa”, cum se spune în teatru.
– Tot cu Sică Alexandrescu, care a filmat spectacolul de mare succes teatral „Bădăranii” pe platourile de la Buftea, cu canale veneţiene, cu gondole, cu tot ce a trebuit ca să apară un alt mare succes în cinematografia noastră, am rămas şi eu cu succesul realizat în rolul cumetrei Felice. După atâţia ani aceste filme sunt savurate şi apreciate de fiecare dată când apar pe canalele micului ecran.
– Am interpretat roluri diferite de mică întindere în „Tinereţe fără bătrâneţe”, „Muşchetarul român, „Fraţii Jderi”, „Runda a 6-a”, reuşind bijuterii pe marele ecran. Culmea e că am fost invitată să particip la premierele respectivelor filme în diferite ţări. Plecând cu o delegaţie de film în URSS, îmi amintesc că turbase după mine un „Jura” de acolo, care mai, mai să se înece în Volga când s-a aruncat de pe vaporaşul ce ne plimba prin faţa Vologradului, suferind de lipsa mea de atenţie. Marga Barbu şi Ion Dichiseanu se distrau pe socoteala lui, dar bietul Jura nu-şi dădea seama. Era tot timpul plin de votcă.
Carmen Stănescu, despre teatru şi viaţă
-
- Am trăit sincer vieţile personajelor cu care m-am întâlnit. Le-am dăruit viaţă din viaţa mea. Am putut să fac asta, am avut puterea să mă identific cu atâtea alte multe caractere fie bune, fie rele. Am reuşit acest proces de detaşare a fiinţei mele de viaţa mea şi de a păşi cu curaj şi adevăr în alte vieţi şi de a le trăi convingător zeci de ani pe scenă în teatrul meu Naţional.
- Caragiale a pus ochii pe mine acum mai bine de jumătate de secol. Îi mulţumesc. Când am intrat în marele Teatru Naţional din Bucureşti, “stimabilul” m-a urmărit pas cu pas. L-am atras cu talentul şi frumuseţea mea. M-a spionat câţiva ani în toate rolurile mele şi i-a căzut cu tronc o oarecare replică dintr-o oarecare piesă, replică pe care o dădeam cu foarte mare aplomb, şi, la care sala exploda în aplauze.
- Marea lecţie despre Caragiale am primit-o de la Sică Alexandrescu. Am învăţat de la el ce înseamnă Caragiale, cum trebuie interpretat şi cum trebuie respectat. Au fost în teatrul românesc multe momente de izbândă actoricească. Dar când vorbim de comedie suntem obligaţi să ne plecăm capetele în faţa acestui ilustru om de teatru, Sică Alexandrescu, care, fiind mulţi ani directorul Teatrului Naţional, a adoptat pentru celebra trupă de comedie actorii: Timică, Talianu, Beligan, Marcel Anghelescu, Giugaru, Silvia Dumitrescu, Iancovescu, Birlic, Costache Antoniu, Finteşteanu, Brancomir, Nataşa Alexandra, Eugenia Popovici, Elvira Godeanu, Cella Dima şi Carmen Stănescu. Această echipă de comedie a urmat un drum glorios ani şi ani sub bagheta acelui neîntrecut Sică Alexandrescu, care a dus faima teatrului românesc şi peste hotare şi l-a făcut pe Caragiale cunoscut şi apreciat la Moscova, Viena, Paris, Budapesta, Belgrad.
- În 1952, tot Sică Alexandrescu, bineînţeles, a alcătuit din schiţele lui Caragiale un spectacol adorabil, cu mare succes la public. Distribuţia îi număra pe marii trupei de comedie a Teatrului Naţional. Eu am jucat în “Lanţul slăbiciunilor” şi în Cadou. După zece ani, în 1962, cu ocazia comemorării lui Caragiale, Sică Alexandrescu a prezentat toate piesele lui Caragiale pe scena Teatrului Naţional. A fost o muncă titanică şi un enorm succes. Pentru mine a urmat Zoe!
- Am rămas cu un mare “of” în sufletul meu: odată cu dispariţia lui Sică, am pierdut-o pe Veta din “Noaptea furtunoasă”. N-am avut parte de ea! Doamne, şi ce succes aş fi făcut alături de bunii mei prieteni Caragiale şi Sică, susţinută de ei, alintată de ei, încurajată de ei, aşa cum au făcut-o de atîtea ori. Le mulţumesc!”
- Cel mai frumos surâs pe care l-am văzut vreodată era al Silviei Dumitrescu-Timică. Când jucam în spectacolul „Floricica purpurie”, un frumos basm rusesc, mă îmbrăcam într-o cabină cu Silvia. Acolo, într-o zi, i-a dispărut acel surâs, era pe moarte bărbatul ei, inegalabilul actor de comedie Gheorghe Timică.
- Doamna Buzescu mă iubea şi mă aprecia, ceea ce însemna enorm pentru mine. Acum îmi vine să râd când, odată, s-a supărat pe mine. M-a durut foarte mult. Am declarat nu mai ştiu cu ce ocazie, într-un interviu, că doamna Buzescu în timpul spectacolului mănâncă senvişuri cu şuncă, ştiind acest lucru de la cabiniera ei. Mi-a telefonat şi mi-a spus: “Dragă Carmen, chiar dacă mănânc şuncă în pauzele spectacolului, nu trebuie să trâmbiţezi să ştie toată lumea cum îmi refac eu forţele pentru actul următor”. Norocul meu că m-a iertat repede şi m-am simţit iarăşi bine când mă întâlneam cu dumneaei.
- Campioană naţională la tir în 1953. În „Gazeta sporturilor” se menţiona: “Carmen Stănescu a obţinut 394 puncte – cea mai bună performanţă a anului, atât la băieţi cât şi la fete.” Am renunţat în urma unui accident în timpul unui antrenament. Am rămas cu pofta de sport toată viaţa. După ce am renunţat pentru teatru la nataţie şi la tirul de performanţă, am continuat cu căţăratul pe munte, unde l-am târât şi pe Damian de câteva ori.
- Consider un popor civilizat cel care îşi ocroteşte şi îşi respectă bătrânii. Visul vieţii mele este de a putea organiza ceva pentru ocrotirea bătrânilor, pentru a le asigura o linişte absolut necesară după viaţa zbuciumată pe care au străbătut-o.
- Ador retragerea liniştită în casa mea, după veşnicele examene luate cu brio, dar şi cu mare consum în faţa publicului. Trebuie să se ştie că e greu să stai în vitrină o viaţă întreagă!
- Adevărul e că sunt foarte mândră de silueta mea, pe care o menţin fără efort. Nu pot mânca prea mult, dar în prima tinereţe, deci începând din copilărie, eram teribil de pofticioasă, mâncam enorm, dar nu mă îngrăşam, spre norocul meu. Habar n-am avut să gătesc până la 50 de ani, când am părăsit casa părintească, după moartea tatei.
Diplome, premii, medalii, titluri
- Maestră a sportului în 1952.
- În 1998 a primit Premiul criticii pentru întreaga activitate.
- Societar de onoare al Teatrului Național „I.L.Caragiale” din 2001.
- În 2000, a fost decorată cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Ofițer şi a primit Premiul pentru întreaga activitate artistică, la Gala UNITER
- În 2002 a primit Diploma de Cetăţean de Onoare al Municipiului Bucureşti.
- În anul 2004 a primit Premiul de excelență în teatru, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de teatru, oferit în cadrul festivității „Femeile de succes ale anului 2004”.
Sursa: Carman Stănescu – “Destăinuiri”
Foto: wikipedia
