Carol al II-lea. Detronat
https://www.ziarulmetropolis.ro/carol-al-ii-lea-detronat/

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Exilul românesc a cunoscut o paletă extrem de variată de persoane. La 1848, revoluţionarii s-au refugiat în Franţa sau în alte ţări europene, preocupaţi de soarta Principatelor şi ducând cu tenacitate o campanie de informare despre români şi aspiraţiile lor.

Un articol de Georgeta Filitti|13 iunie 2017

La fel, în timpul și după cel de al doilea război mondial, rațiuni precumpănitor politice i-au făcut pe zeci de mii de români să ia calea exilului. Între ei, un loc aparte îl ocupă fostul rege Carol al II-lea.

Ca prim născut al regelui Ferdinand și al reginei Maria, ajunge moștenitorul tronului și apoi, între 1930 și 1940, regele României. Fire nedomolită, trufașă, ignorând cu bună știință comandamentele impuse de calitatea de membru al Casei regale, el renunță, în 1926, la prerogative și pleacă la Paris sub numele de Carol Caraiman, însoțit de Elena Lupescu. Timp de doi ani duce o viață mondenă banală dar în 1928, la Londra, redactează „Manifestul de la Gladstone” către poporul României Mari, în 21 de puncte (cu sugestii de redresare a țării și revendicarea tronului).

Cele 20 000 de exemplare au fost confiscate de autoritățile britanice, iar Carol Caraiman a fost expulzat. În 1930 face o nouă încercare, de data aceasta fructuoasă: revine în țară, își înlătură de pe tron fiul minor, Mihai, și se proclamă rege. Domnia lui, plină de lumini și umbre, a făcut să curgă multă cerneală. La 6 septembrie 1940, e silit să abdice și să părăsească țara. A înțeles să ia cu sine, dincolo de numeroasele bunuri personale, și lucruri aparținând Statului. Acesta ar fi fost motivul atacării de către un grup de legionari, trimiși de Horia Sima, a trenului care îl scotea din țară, pe el și, din nou, pe Elena Lupescu. Ajunge în Spania și i se fixează domiciliu supravegheat la Sevilla.

Autoritățile române încearcă zadarnic să recupereze unele tablouri, între care unele de Rembrandt și El Greco, luate de fostul suveran din proprietatea Statului. I se refuză viza de intrare în Anglia, Statele Unite, Cuba sau Mexic. Tot un insucces rămâne și tentativa de coordonare a mișcării românilor liberi din Anglia, Statele Unite sau Canada. Dar în 1942, americanii îi deblochează conturile bancare. În 1944 poartă discuții cu ambasadorul sovietic din Mexic, în speranța deșartă a recuperării tronului României. Trei ani, între 1944 și 1947, a locuit la Rio de Janeiro. Tot acolo s-a căsătorit civil cu Elena Lupescu (căsătoria religioasă a avut loc doi ani mai târziu la Estoril – Portugalia). Acesteia i s-a recunoscut titlul de Alteță Regală de către șeful Casei de Hohenzollern. În răstimpul brazilian a început să-și scrie memoriile politice, intitulate Sub zodia Satanei (publicate la București, în 1994, de Paul Lambrino, nepotul său de fiu). În 1947 s-a stabilit la Estoril, unde avea să moară, în 1953. Dictatorul Salazar i-a organizat funeralii de cap încoronat, fiind depus în panteonul familiei domnitoare de Bragansa, ca nepot al Antoniei, principesă portugheză.

Proeminența sa în exil a fost legată de posesia faimoasei colecții de timbre înfățișată la Londra, în 1950, la Expoziția Internațională de Filatelie. Tentativele de afirmare politică au eșuat. Parte din avere i-a dispărut imediat după deces. Caietele de însemnări, scrise în limba franceză, cu inserții de germană și engleză, au fost depuse la Arhivele portugheze, dar în prealabil s-au operat numeroase amputări ale textului. În 1985 au fost cumpărate de statul român. Din 1995 au apărut mai multe ediții, unele sub titlul Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, acoperind, cu întreruperi, răstimpul 1904-1951. Consemnările nu sunt totdeauna pe potriva marilor realizări instituționale și culturale din timpul domniei; viața cotidiană din exil, vag mondenă, cu reținerea hachițelor soției, pun o pecete de nemeritată banalitate pe viața celui care a fost, vreme de un deceniu, monarhul României.

Ca o revenire la normalitate, în 2003 rămășițele i-au fost aduse și reînhumate într-un paraclis, lângă necropola regală de la curtea de Argeș.

Foto: Carol al II-lea și Elena Lupescu. Sursa foto: Descopera.ro

23
/03
/16

Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi organizează expoziţia Viaţa românească – 110 ani de la apariţie, ce valorifică patrimoniul MNLRI şi extraordinara colecţie a istoricului literar Nicolae Scurtu. Vor fi expuse în premieră documente de patrimoniu deosebit de valoroase pentru istoria noastră literară, de la scrisori şi fotografii la ediţii princeps, ediţii cu autograf sau cărţi de vizită.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

21
/03
/16

„Cu Bach, viaţa ar fi suportabilă chiar şi într-un canal” - Emil Cioran. Considerat, alături de Mozart şi Beethoven, cel mai mare compozitor al lumii, Johann Sebastian Bach s-a născut într-o zi de 21 martie (1685).

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.