Carol al II-lea. Detronat
https://www.ziarulmetropolis.ro/carol-al-ii-lea-detronat/

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Exilul românesc a cunoscut o paletă extrem de variată de persoane. La 1848, revoluţionarii s-au refugiat în Franţa sau în alte ţări europene, preocupaţi de soarta Principatelor şi ducând cu tenacitate o campanie de informare despre români şi aspiraţiile lor.

Un articol de Georgeta Filitti|13 iunie 2017

La fel, în timpul și după cel de al doilea război mondial, rațiuni precumpănitor politice i-au făcut pe zeci de mii de români să ia calea exilului. Între ei, un loc aparte îl ocupă fostul rege Carol al II-lea.

Ca prim născut al regelui Ferdinand și al reginei Maria, ajunge moștenitorul tronului și apoi, între 1930 și 1940, regele României. Fire nedomolită, trufașă, ignorând cu bună știință comandamentele impuse de calitatea de membru al Casei regale, el renunță, în 1926, la prerogative și pleacă la Paris sub numele de Carol Caraiman, însoțit de Elena Lupescu. Timp de doi ani duce o viață mondenă banală dar în 1928, la Londra, redactează „Manifestul de la Gladstone” către poporul României Mari, în 21 de puncte (cu sugestii de redresare a țării și revendicarea tronului).

Cele 20 000 de exemplare au fost confiscate de autoritățile britanice, iar Carol Caraiman a fost expulzat. În 1930 face o nouă încercare, de data aceasta fructuoasă: revine în țară, își înlătură de pe tron fiul minor, Mihai, și se proclamă rege. Domnia lui, plină de lumini și umbre, a făcut să curgă multă cerneală. La 6 septembrie 1940, e silit să abdice și să părăsească țara. A înțeles să ia cu sine, dincolo de numeroasele bunuri personale, și lucruri aparținând Statului. Acesta ar fi fost motivul atacării de către un grup de legionari, trimiși de Horia Sima, a trenului care îl scotea din țară, pe el și, din nou, pe Elena Lupescu. Ajunge în Spania și i se fixează domiciliu supravegheat la Sevilla.

Autoritățile române încearcă zadarnic să recupereze unele tablouri, între care unele de Rembrandt și El Greco, luate de fostul suveran din proprietatea Statului. I se refuză viza de intrare în Anglia, Statele Unite, Cuba sau Mexic. Tot un insucces rămâne și tentativa de coordonare a mișcării românilor liberi din Anglia, Statele Unite sau Canada. Dar în 1942, americanii îi deblochează conturile bancare. În 1944 poartă discuții cu ambasadorul sovietic din Mexic, în speranța deșartă a recuperării tronului României. Trei ani, între 1944 și 1947, a locuit la Rio de Janeiro. Tot acolo s-a căsătorit civil cu Elena Lupescu (căsătoria religioasă a avut loc doi ani mai târziu la Estoril – Portugalia). Acesteia i s-a recunoscut titlul de Alteță Regală de către șeful Casei de Hohenzollern. În răstimpul brazilian a început să-și scrie memoriile politice, intitulate Sub zodia Satanei (publicate la București, în 1994, de Paul Lambrino, nepotul său de fiu). În 1947 s-a stabilit la Estoril, unde avea să moară, în 1953. Dictatorul Salazar i-a organizat funeralii de cap încoronat, fiind depus în panteonul familiei domnitoare de Bragansa, ca nepot al Antoniei, principesă portugheză.

Proeminența sa în exil a fost legată de posesia faimoasei colecții de timbre înfățișată la Londra, în 1950, la Expoziția Internațională de Filatelie. Tentativele de afirmare politică au eșuat. Parte din avere i-a dispărut imediat după deces. Caietele de însemnări, scrise în limba franceză, cu inserții de germană și engleză, au fost depuse la Arhivele portugheze, dar în prealabil s-au operat numeroase amputări ale textului. În 1985 au fost cumpărate de statul român. Din 1995 au apărut mai multe ediții, unele sub titlul Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, acoperind, cu întreruperi, răstimpul 1904-1951. Consemnările nu sunt totdeauna pe potriva marilor realizări instituționale și culturale din timpul domniei; viața cotidiană din exil, vag mondenă, cu reținerea hachițelor soției, pun o pecete de nemeritată banalitate pe viața celui care a fost, vreme de un deceniu, monarhul României.

Ca o revenire la normalitate, în 2003 rămășițele i-au fost aduse și reînhumate într-un paraclis, lângă necropola regală de la curtea de Argeș.

Foto: Carol al II-lea și Elena Lupescu. Sursa foto: Descopera.ro

08
/01
/17

Într-o zi de 8 ianuarie (1935) se năștea, la Tupelo, Mississippi, Elvis Presley. La vârsta de 10 ani, acesta primea în dar prima sa chitară. Instrumentul muzical i-a fost oferit viitorului cântăreț cu scuza că bicicleta pe care și-o dorea era prea scumpă pentru bugetul familei...

07
/01
/17

Prima încercare a lui Elvis Presleyde a deveni muzician a decurs după cum urmează: și-a luat inima în dinți și vechea sa chitară într-o mână și s-a prezentat la audiții pentru o preselectie. Din juriu făcea parte cântăreţul Jimmy Denny, căruia nu i-a plăcut vocea lui Elvis. L-a întrebat pe viitorul star din ce îşi câştiga existenţa. "Sunt şofer", a spus Elvis. "Foarte bine - a răspuns Jimmy Denny -, întoarce-te la volanul tău, n-ai ce căuta aici".

06
/01
/17

Astăzi, moda cu „imaginea celuilalt” pare să fi apus pentru Bucureşti. Străinii vin şi pleacă, fără a lăsa mărturii despre oraş. Altădată, călătorii scriau pagini întregi, de cele mai multe ori pe un ton admirativ, flatant. Iată câteva mostre!

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

08
/11
/16

Povestea lor în film se desfășoară pe la începuturile cinematografiei mondiale, în epoca filmului mut, când David Griffith a creat modul de a istorisi o poveste pe peliculă, iar Lillian Gish, datorită regizorului, a devenit o stea de cinema.

03
/11
/16

Autorul celebrelor „mușatisme”, care sunt bijuterii ale paradoxului comic, n-a făcut școală de teatru, dar a scris pentru actor, publicând în „Rampa” și „Adevărul”. Observatorul ironic al vieții, acidul și jovialul umorist, a trăit între 22 februarie 1903 și 4 noiembrie 1970.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.