Caroline Gombé: „Am ales America, locul unde poţi deveni internaţional“
https://www.ziarulmetropolis.ro/caroline-gombe-actrita-am-ales-america-locul-unde-poti-deveni-international/

Caroline Gombé este o actriţă româncă absolventă a UNATC Bucureşti, dar şi a unui Master în Arta actorului în SUA. În prezent, trăieşte şi lucrează în New York, oraşul de care se declară iremediabil îndrăgostită. Despre călătoria ei profesională şi despre viaţa în metropola newyorkeză ne vorbeşte în acest interviu.

Un articol de Dana Rotaru|18 noiembrie 2014

Dana Rotaru: De ce actriţă?

Caroline Gombé: Pentru că îmi plac poveştile! Aşa am crescut: ascultând poveştile citite de bunici şi de mama. Le-am spus eu însămi, mai apoi, prin dans şi prin muzică…

Mult mai târziu am descoperit teatrul! Ştiu sigur că cea mai puternică atracţie artistică din viaţa mea a fost filmul! Copil fiind, am văzut sute de filme cu bunica mea, iar când am aflat că a fi parte din acele poveşti este o meserie am ştiut că nimic nu mă va opri să o fac.

Şi ai făcut-o! Ai absolvit actoria la UNATC, iar acum lucrezi în Statele Unite, la New York!

Da… Pentru că în România drumul spre film trece prin teatru, am început aşa. Şi sunt extrem de recunoscătoare pentru asta. Iubesc teatrul la fel de mult pe cât iubesc filmul.

Cum a fost admiterea la UNATC?

Admiterea la facultate a fost pentru mine un proces de acceptare a meseriei pe care urma să o fac. Am învăţat că trebuie să fiu distribuită şi, ca acest lucru să fie posibil, trebuie să am un repertoriu care să mă reprezinte şi să creeze o deschidere pentru mine în teatrul/filmul românesc. M-am pregătit cu un actor minunat al teatrului Odeon, Mircea Constantinescu, care a înţeles exact de ce aveam nevoie.

Admiterea a fost o poveste frumoasă, intensă, plină de emoţii, nervi, speranţă şi încredere. Am întâlnit nişte oameni minunaţi în timpul admiterii! Majoritatea mi-au devenit ulterior colegi şi prieteni. Am avut o comisie cu nume mari: Dem Rădulescu, Florin Zamfirescu, Adriana Popovici, Ion Cojar…

Îmi aduc aminte prima probă, când tot ce mi-a ţinut emoţiile în frâu a fost vocea blândă şi glumeaţă a lui Florin Zamfirescu şi ochii rotunzi şi negri, care cumva îmi zâmbeau, ai Adrianei Popovici. Îmi aduc aminte că, după ultima probă, am plecat nemulţumită de ce făcusem şi, pe scări, m-am întâlnit cu Dem Rădulescu, cu care tocmai dădusem proba.

S-a uitat la mine, a ridicat o sprânceană şi a trecut mai departe. Am fost sigură că n-am intrat. Iar apoi, după câteva zile lungi de aşteptare, am primit cel mai frumos telefon din viaţa mea de până atunci, de la un viitor coleg de facultate care mi-a spus: „Nu ţi-am zis eu c-o să intri?!”

Ce ai învăţat la UNATC?

Mi-a plăcut extrem de tare cum a fost structurat cursul nostru de actorie, pe module. Am avut şansa să lucrez cu mai mulţi profesori şi, mai ales, cu profesori specializaţi (cu Veniamin Filshtinsky am lucrat pe metoda acţiunilor fizice a lui Stanislavsky, cu Sanda Manu am exersat Commedia dell’Arte şi cu Cătălin Naum am studiat Caragiale).

A fost foarte important pentru mine să iau de la aceşti oameni cât de mult erau dispuşi să ofere pentru că eram conştientă de valoarea experienţei lor. Dar am învăţat sau am „furat” extrem de multe din cursurile ,,clasice” de actorie. În primul rând am învăţat enorm de la Florin Zamfirescu – Zamfu – datorită felului său aparte de a explica şi de a povesti în acelaşi timp şi datorită modului neconvenţional, prietenesc, apropiat şi direct prin care se apropia de fiecare om în parte.

Îmi plăceau şi cursurile de Istoria Teatrului cu regretata doamnă Berlogea şi abordarea domnului Toboşaru (Sir Toby) asupra esteticii artei teatrale. Am fost cu siguranţă influenţată şi reorientată de cursul de film din anul trei al lui Gică Preda, care mi-a deschis o nouă perspectivă asupra filmului, a filmului de artă şi a actoriei de film la un nivel mult mai profund. A mai fost important – indiferent cât de puţin conştientă eram în momentul acela – studiul monologului pe care l-am avut cu Marela Jugănaru. În anii care au urmat am avut extrem de multă nevoie de monoloage!

Când am terminat şcoala aveam câteva monoloage potrivite în repertoriu şi aveam ştiinţa de a lucra şi la altele noi. Pentru asta îi sunt recunoscătoare doamnei profesor Jugănaru.

Aceştia au fost oamenii care te-au influenţat în anii formării?

Cu siguranţă! Sigur că principalul a fost profesorul meu, Florin Zamfirescu. Am ştiut din prima zi, din primul moment, că e de partea mea orice ar fi! Am simţit că el crede în mine şi mă sprijină! Şi ăsta e un lucru foarte important pentru orice student.

Am învăţat de la Zamfu nu numai despre actorie, ci şi despre profesie, despre munca în teatru sau film, despre cum să te raportezi la această muncă, despre ce e important din tot ce ţi se oferă sau din ce ţi-ai dori să ţi se ofere. El ne spunea mereu: „Actorii joacă”. E foarte important în lumea asta plină de audiţii şi proiecte şi idei şi încercări să nu uiţi să îţi faci meseria, să faci în aşa fel încât să continui să îţi spui poveştile, să înveţi să te adaptezi, să te reinventezi, dar să nu te opreşti.

Caroline Gombe

Florin Zamfirescu m-a învăţat să fiu un învingător în meseria pe care o fac şi o să îi fiu recunoscătoare toata viaţa pentru asta.

O altă întâlnire importantă a fost cea cu Cătălin Naum şi cu felul în care ştia dumnealui să trăiască şi să facă teatru – care erau unul şi acelaşi lucru, pentru dumnealui. Nu am văzut niciodată atâta dragoste şi dedicaţie pentru meseria asta.

A fost un profesor sublim, un om minunat pe care sunt atât de fericită că am avut şansa să îl întâlnesc şi să îl cunosc… mi se pare ireal că nu mai e fizic cu noi, pentru că altfel el trăieşte în fiecare din oamenii cu care s-a intersectat cât a fost printre noi…

Mi-aduc aminte cu drag de Costin Anghel şi de orele de dans, de dragul de Szobi Cseh şi de orele de cascadorie care mi-au folosit în toţi anii ăştia în atât de multe şi neaşteptate moduri…

Cum a fost desprinderea de şcoală?

Destul de lină, am avut şansa de a fi distribuită şi ulterior angajată în Teatrul Naţional din Bucureşti chiar a doua zi după închiderea Galei Absolvenţilor! Apoi am fost distribuită într-un proiect la Teatrul Odeon. Adaptarea la lucrul în teatru a fost relativ uşoară, jucam deja de ceva vreme la Casandra – înca mi-e greu să cred că nu mai există Casandra, experienţa de scenă e atât de importantă pentru un student înainte de absolvire, iar Studioul de Teatru Casandra era perfect pentru asta.

În plus, lucrasem în teatru înainte de admiterea la facultate. Mai toţi actorii cu care lucram erau ca şi mine, absolvenţi ai UNATC! Deci, aveam deja ceva în comun!

Care sunt rolurile (importante) pe care le-ai jucat în România?

Toate rolurile sunt importante pentru mine şi le iubesc pe fiecare în parte. Unul dintre ele este Tituba din Vrăjitoarele din Salem, la Teatrul Naţional din Constanţa. Tituba mi-a trezit un anume fel de sensibilitate prin inocenţa ei şi prin felul în care se raportează la absurditatea lumii care o înconjoară.

O altă experienţă interesantă a fost spectacolul Chicago, în care am jucat timp de 3 ani, de la premieră până la ultima reprezentaţie. Am jucat mai multe roluri în Chicago, printre care şi Velma Kelly (unul din rolurile principale). A juca mai multe roluri într-un spectacol mare era un concept relativ nou la acea oră pentru teatrul şi pentru actorii români. Spectacolul a fost produs şi regizat de o echipă spaniolă, în colaborare cu Naţionalul bucureştean.

Spectacolul s-a repetat încă de la început în mai multe distribuţii. Acest fapt a creat o atmosferă specială din care am învăţat multe despre mine ca om şi ca actor, despre ce vreau şi ce nu vreau de la profesia asta. Altă experienţă de care îmi aduc aminte cu plăcere este rolul povestitoarei într-o piesă pentru copii, în care am jucat exact înainte să plec din ţară. Era vorba despre o piesă regizată de Cristi Juncu, unul din regizorii mei preferaţi din România.

A fost prima dată când am luat contact cu un public format exclusiv din copii, iar energia aceea exclusiv pozitivă, curiozitatea, plăcerea şi nerăbdarea cu care voiau să descopere povestea odată cu tine a fost o experienţă unică şi de neuitat pentru mine.

Ce ai învăţat în această perioadă profesională?

Să mă bucur de viaţa de actor, să fiu parte dintr-un grup de oameni cu care să împărtăşesc bucuriile şi tristeţile, împlinirile şi neîmplinirile inerente lumii noastre profesionale. Am învăţat să mă adaptez la condiţiile unei vieţi artistice încă de la început de drum, să găsesc posibilităţi şi variante de a avea un venit cât de cât constant din actorie, să mă bucur de experienţe diferite, de turnee, am cunoscut şi am lucrat cu oameni absolut minunaţi în diverse colţuri ale ţării.

Ce te-a determinat să pleci peste hotare, şi nu oriunde, ci în Statele Unite?

Mi-am dorit dintotdeauna să fiu un actor internaţional. Cred că ţine de o anumită latură a mea… Sunt un om care nu crede foarte tare în graniţe, cred că suntem oameni şi atât, iar pământul ne e dat tuturor ca să îl descoperim, fiecare în felul său. Eu am ales să îl descopăr prin ceea ce fac. Pe de altă parte, am fost mereu fascinată de felul în care poveştile din filmele americane sunt văzute de o lume întreagă… Am ales America pentru că aici este locul de unde poţi începe să devii internaţional.

Ce mai avea de învăţat actriţa Caroline Gombe şi ce a învăţat în Statele Unite?

În primul rând aveam de învăţat cum să devin profesionist. Asta mi-am dorit cel mai tare de la programul de master pentru care am dat audiţie în State. Am avut şansa să lucrez în România în filme produse de companii americane sau cu regizori şi actori americani şi am văzut o diferenţă distinctă în abordarea şi raportarea la meserie.

Din aceste întâlniri am realizat că îmi doresc să lucrez aşa, că vreau să fiu parte din acel sistem artistic deoarece acesta face mai mult sens pentru mine. În programul de master pe care l-am ales în urma ofertelor ulterioare audiţiei de la URTA am învăţat următorul nivel al acestei profesii: industria de teatru şi film.

Ce înseamnă a transforma o meserie artistică într-o industrie? Înseamnă să cunoşti regulile, să fii pregătit şi capabil de a te reinventa în orice moment, să ştii ce se întâmplă pe piaţa din care vrei să faci parte, să ştii cum eşti perceput de industrie şi ce aduci tu, ca profesionist, în proiectul din care faci sau vrei să faci parte. Iar toate lucrurile astea le-am învăţat în State, în programul de master pe care l-am urmat.

Cum descrii experienţa newyorkeză? Dar pe cea de la Los Angeles?

New York-ul e un oraş pe care îl iubesc! E un oraş mare, cu oameni veniţi din toate colţurile lumii şi care s-au adunat aici, în marea majoritate, din motive profesionale. Este un loc în care tot ce contează e cât de mare e pasiunea pe care o ai, cât de mult crezi în pasiunea ta şi cât eşti dispus să munceşti pentru a-ţi atinge idealul.

New York-ul e o experienţă în fiecare zi, bineînţeles că are un ritm al lui, pe care abia în ani începi să îl înveţi. Există aici o energie unică care derivă, cred eu, din multitudinea de energii adunate din diverse părţi ale lumii. Profesional vorbind, New York-ul apreciază caliatea, performanţa şi încrederea în sine.

Aici ai ocazia să afli ce poţi face cel mai bine, adică lucrul/rile pe care eşti capabil să îl/le faci în orice moment din zi sau noapte. Înveţi să te defineşti profesional, să ştii care îţi sunt atuurile şi de acolo să începi să creşti. Înveţi să respecţi munca fiecărui om din jurul tău pentru că ştii că şi ei sunt sau vor deveni sau vor să devină cei mai buni în ceea ce fac. Pentru mine asta e o energie vitală, creatoare, înseamnă a te regăsi ca om în ceea ce ai ales să faci, înseamnă să traieşti complet: prin ceea ce eşti şi prin ceea ce faci.

Experienţele unei actriţe în America

Los Angeles-ul este exclusiv oraşul filmului, al viselor, al imaginii. Îmi place să merg acolo să filmez. Totul respiră film acolo, toţi oamenii sunt actori sau scenarişti sau regizori sau oricum, oameni din industria filmului. E fascinant, dar energia este diferită de cea din New York…

Există multă tristeţe şi dezamăgire, vise pierdute sau neîmplinite, ascunse în spatele palmierilor şi caselor acelea superbe. Există un soi de competiţie în L.A. care pe mine nu m-a prea interesat niciodată: cea bazată pe imagine. Mi se pare inutilă această competiţie!

Dacă în spatele imaginii e mai nimic, nu prea înţeleg care e competiţia şi, mai ales, pentru ce eşti în acea competiţie! De aceea, L.A. mi se pare un oraş care îmbină perfect cele două măşti ale teatrului: este, în acelaşi timp, vesel şi trist. Vremea e superbă o mare parte din an, majoritatea caselor au piscine, oamenii sunt politicoşi şi prietenoşi (dacă nu sunt la volan!), mâncarea e sănătoasă – L.A. e un oraş în care se trăieşte foarte sănătos – oceanul e aproape şi plajele sunt superbe! E locul perfect unde să faci un film, două… 1000…

Vorbeşte-ne despre experienţa de pe platourile de filmare!

Platourile de filmare diferă foarte mult, depinde pe ce coastă eşti (est/vest) şi ce proiect faci – film sau TV.  În New York organizarea e mult mai strictă pentru că toţi avem un program, respectăm nişte ore şi nu facem doar un singur lucru în ziua aceea, de cele mai multe ori.

În L.A. când ai semnat pentru un proiect, practic îţi dedici toată perioada pentru care ai semnat acelui proiect. În film există o lejeritate în ceea ce priveşte numărul de duble şi diversitatea abordării scenei. În TV totul e precis, rapid, clar, trebuie să fii extrem de bine pregătit când ai ajuns pe platou, pentru că lucrezi mereu cu oameni noi şi, de multe ori, cu regizori diferiţi.

Bineînţeles că sunt lucruri constante, pe care le înveţi încă din şcoală, lucruri care ţin de profesionalism, de o conduită profesională, de respect faţă de meseria pe care o faci şi faţă de proiectul din care ai acceptat să faci parte. Orice curs de film ai urma aici, lucrezi atât în faţa camerei, cât şi în spatele ei.

Aşa vei înţelege că atunci când tu ajungi la filmare, echipa e deja acolo de câteva ore, făcând toate acele lucruri despre care ai învăţat că se fac înainte de filmare. Astfel, o să ştii exact cât timp a luat echipei să pregătească cadrul, cât de minuţios e gândit totul şi cât de important este fiecare pentru ducerea la bun sfârşit a proiectului.

Aici întârzierile nu intră în discuţie, relaţia pe care o ai cu echipa de filmare e una colegială, nimeni nu se plânge pe la colţuri, există un om angajat exact pentru asta: să aibă grijă de cine se plânge! Există, de altfel, un om angajat cam pentru fiecare necesitate pe care ai putea-o avea aici! Totul e organizat pe majoritatea platourilor pe care am lucrat, în aşa fel ca proiectul/filmarea să decurgă perfect.

Ce înseamnă să fii actor în State sau care este condiţia actorului profesionist aici?

Actor în State înseamnă să crezi, în primul rând, în talentul tău, în şansa ta, în faptul că ai ceva de spus ce merită ascultat şi văzut de o lume întreagă. Înseamnă să înveţi să ai răbdare, să ştii că fiecare lucru, cât de mic, pe care îl faci este parte din drumul tău.

Înseamnă să fii pregătit în orice moment pentru „the big one” şi să tratezi fiecare rol/job pe care îl accepţi ca pe „the big one”. Înseamnă să lucrezi continuu pentru meseria ta, să faci tot ce ţine de tine pentru a fi în forma ta cea mai bună, profesional, fizic, psihic şi sufleteşte. Înseamnă să fii informat despre tot ce se întâmplă în lumea artistică din care vrei să faci parte. Înseamnă dedicaţie, pasiune, muncă şi bucurie.

Ce înseamnă să lucrezi la cariera ta?

Înseamnă, în primul rând, să începi să te gândeşti raţional şi obiectiv la profesia pe care o faci. Apoi, înseamnă să ştii exact ce vrei să faci, care e locul în care vrei să ajungi prin meseria ta. Pe urmă, înseamnă să te uiţi onest la tine şi să defineşti locul în care eşti, de la ce nivel porneşti.

Mi s-a părut întotdeauna greu să mă uit în urmă, pentru că mi se părea tot timpul că nu am făcut suficiente lucruri în meseria mea… Dar sunt nevoită să fac asta, pentru înnoirea vizei de lucru, o dată la 3 ani! Şi aşa îmi dau seama câţi paşi am făcut, unde sunt faţă de acum ceva vreme şi încotro mă îndrept cu lucrurile pe care le-am făcut.

E la fel de important ca, în timp, să îţi construieşti o echipă de oameni care te reprezintă, care lucrează împreună cu tine la cariera ta şi a lor implicit. E la fel de important să păstrezi legătura cu oamenii cu care ai lucrat, să fii tot timpul în contact cu ce se întâmplă în lumea artistică, în teatru, film, TV sau în orice zonă de care eşti interesat.

Commander Osembenga and Sophie-HI RES

Imagine din spectacolul „Ruined“, de la Unicorn Theatre, în regia lui Ricardo Khan

Ce înseamnă pentru tine să reuşeşti în meserie (to make it as an actress)?

Să descopăr şi să mă redescopăr ca actriţă, lucrând cu cei mai buni, cu cei mai talentaţi şi mai pasionaţi oameni din această profesie, în cele mai inovative, interesante, halucinante, creative, extraordinare proiecte din lume, să spun poveşti care şterg graniţele, devenind poveştile unei lumi întregi…

Care sunt proiectele sau planurile din viitorul apropiat?

De planuri m-am vindecat! În momentul de faţă sunt în preproducţie cu primul film pe care îl voi şi co-produce împreună cu regizorul italian Mattia Molini. Este vorba despre un proiect foarte drag mie, bazat pe un text al domnului Matei Vişniec. Dumnealui a avut bunătatea de a ne acorda drepturile de difuzare.

De text m-am îndrăgostit la prima lectură! Este un proiect la care lucrăm deja de un an, a trecut prin diverse stadii de lucru, dar acum suntem foarte aproape de forma finală şi de prima zi de filmare! Între timp, unul din filmele pe care le-am filmat anul trecut e deja prezent la al cincilea festival de aici şi asteptăm veşti şi din Europa.

Suntem în discuţii pentru un proiect TV şi am şi ceva proiecte de film aliniate, dar mai sunt detalii de discutat până să le pun pe Facebook (râde). În această vară am predat actorie la New York Film Academy Summer Program, iar acum mi s-a oferit să predau un curs de Acting Technique pentru acest an universitar şi mă bucur foarte tare să am şi această experienţă.

Foto cu Caroline Gombe – Cornel Lazia

21
/11
/23

Ce începe clandestin și se termină cel puțin amuzant? O petrecere organizată de barmanul Klaus (Adrian Nicolae) la clubul în care lucrează, unde fratele lui, bodyguard (Cosmin „Micutzu” Nedelcu) e nevoit să dea o mână de ajutor, cu zâmbetul pe buze, e povestea filmului Klaus & Barroso.

17
/11
/23

„Un film care ne-a impresionat prin mizanscena sa, o relatare istorică lipsită de manierism care ne-a surprins, un film care ne-a făcut să plonjăm în haosul evenimentelor din 1989, odată cu fuga lui Ceaușescu. Un film în care agitația Revoluției nu e surprinsă doar în varii locuri din Sibiu, dar și în reacțiile și limbajul personajelor.”

16
/11
/23

Lanțul de cinematografe HAPPY CINEMA, prezent în București, Focșani, Alexandria, Buzău, Vaslui, Botoșani, Bacău și Bistrița, se extinde cu 4 cinematografe noi în țară (București și Slobozia) și unul în Republica Moldova, Chișinău. HAPPY CINEMA, brand cu capital 100% românesc, își consolidează poziția de top ca acoperire în țară.

14
/11
/23

"În lunile octombrie şi noiembrie am stat o lună la Timișoara ca bursier: am primit o bursă de creație Taifas în colaborare cu librăria La Două Bufnițe" - scriitorul Vasile Ernu îşi împărtăşeşte impresiile despre prima ediţie a unui nou festival timişorean.

14
/11
/23

Începând de vineri spectatorii sunt așteptați undeva în (v)estul sălbatic, în România anului 1944 când cel De-al Doilea Război Mondial se apropie de final. WARBOY spune povestea plină de emoție a unui adolescent care, încercând să salveze cei doi cai ai familiei, pornește într-o călătorie inițiatică, traversând peisajul sălbatic al Munților Apuseni.

14
/11
/23

Documentarul-portret „𝑫𝒆 𝒄𝒆 𝒎𝒂̆ 𝒄𝒉𝒆𝒂𝒎𝒂̆ 𝑵𝒐𝒓𝒂, 𝒄𝒂̂𝒏𝒅 𝒄𝒆𝒓𝒖𝒍 𝒎𝒆𝒖 𝒆 𝒔𝒆𝒏𝒊𝒏” (regie: Carla-Maria Teaha), care o aduce în prim-plan pe una dintre cele mai iubite scriitoare din România, se vede, începând de astăzi, în cinematografele din România, distribuit de Bad Unicorn.

13
/11
/23

CRONICĂ DE FILM Aflată la debutul în regie, Carla Teaha propune “De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin” (2023), un documentar portret, plin de deferenţă, despre o scriitoare îndrăgită şi nonconformistă, Nora Iuga. Din 17 noiembrie, în cinematografe.

13
/11
/23

Bucharest Best Comedy Film Festival și-a ales filmul câștigător dintre cele 10 participante în competiție. Marele câștigător este o comedie venită direct din Peru pe marile ecrane din România. Surori vitrege a fost ales în unanimitate de către juriul festivalului, cucerind imediat și publicul participant la Gala de închidere, când a fost anunțat drept marele câștigător.