Echipa naţională joacă un meci oficial într-o zi de joi. E o premieră. Indiferent ce se va întâmpla nu vom putea vorbi nici de „joia dulce” din marea literatură americană, dar nici de „joia neagră”, din religia care a dictat mersul Europei în ultimii 2000 de ani. Echipa naţională ne-a anesteziat pentru lung timp epitetele vesele şi mirările triste, plasându-ne într-o contemplare blazată.
Un articol de Dan Nicolaie (Dede's)|5 octombrie 2017
Predicţii vizavi de această echipă fără să patinăm pe gheaţa subţire a ridicolului nu mai putem face.
Avem un antrenor nou, ambițios, dar cu evidente limite de experiență, dar beneficiem de aceiași jucători „vechi”, care au reușit toate contraperformanțele actualei campanii. Ce ridică puțin pulsul meciului este faptul că suntem vizitați de echipa Kazahstanului, una dintre cele mai neprietenoase, ca să folosim un termen elegant, pe care le-am întâlnit în deplasare.
Pe carpeta jerpelită, numită gazon, din Astana, orașul care a poleit acoperișurile cu aur, dar nu a avut ceva mărunțiș și pentru o mochetă verde, kazahii s-au comportat ca niște neamuri proaste autentice, care au încercat să se impună prin forță brută și scăpată de sub control în fața unor fotbaliști români nepermis de leșinați pentru statutul lor de profesioniști.
Cum am depășit etapa „dinte pentru dinte”, dar încă nu am ajuns la „întoarcerea celuilat obraz” ar fi cazul să le oferim oaspeților de azi, de la Ploiești, o lecție strict fotbalistică, bazată pe tehnică individuală și rigoare tactică colectivă. Dacă putem. dacă nu, nu. În rest, hai România, timid, cu o doză consistentă de jenă fotbalistică!
Foto: Carpeta din Astana și întoarcerea de la Ploiești – facebook
