CARTE PENTRU CINEFILI. Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul „Cinema în RSR. Conformism şi disidenţă în industria ceauşistă de film” de Bogdan Jitea, recent apărut în colecţia „Cinema”.
Un articol de Ziarul Metropolis|17 februarie 2021
Cinematografia, prin definiție o artă pentru mase, a ocupat un rol important în mașinăria propagandistică a regimului comunist din România. Sesizîndu-i potențialul de armă ideologică, Nicolae Ceaușescu a transformat-o într-o adevărată industrie pusă în slujba politicului, cu o producție axată pe două direcții prioritare: filmul istoric – care conectează regimul la un trecut legitimator și care, în timp, va contribui tot mai mult la cultul personalității Conducătorului – și filmul de actualitate. În această concepție, superproducțiilor „epopeii naționale cinematografice”, precum Dacii, Columna, Mihai Viteazul sau Mircea, li s-au adăugat filmele ancorate în „realitatea socialistă”, menite să oglindească transformările din societate dintr-o perspectivă oficială. Chiar dacă cinematografia din Republica Socialistă România a fost una strict controlată de partidul-stat, avînd ca scop principal sprijinirea regimului, au existat totuși cineaști care au reacționat la presiunea politicului. Unii au adoptat o strategie de rezistență pasivă, alții și-au apărat concepția artistică fără a ezita să intre în conflict cu sistemul. Deși supravegheați de Securitate, cenzurați și, în unele cazuri, interziși, aceștia au reușit să realizeze filme care au demascat ipocrizia și minciuna societății ceaușiste.
Fragment
Ofensiva regimului, care urmăreşte transformarea corpului cineaştilor într‑un batalion docil de „activişti ai partidului” şi care utilizează în acest scop redutabila maşinărie a cenzurii şi controlului instituţional, se loveşte de o rezistenţă adeseori disperată din partea celor care înţeleg să îşi apere integritatea şi autonomia artistică. 
Este adevărat că cineaştii care au optat pentru rezistenţă în locul conformismului călduţ al acceptării imperativelor ideologice sunt în minoritate, însă tocmai exemplul lor demonstrează limitele de care se loveşte regimul ceauşist în încercarea sa de a‑şi impune viziunea totalitară conştiinţelor individuale. Cu atât mai mult cu cât cinematografia este domeniul artistic cel mai strâns conectat la regim, prin complexitatea resurselor mobilizate şi prin potenţialul său propagandistic. În statele comuniste, orice gest al cineaştilor este interpretat automat de regim prin prisma politicului, iar pericolul la care se expun aceştia devine considerabil mai mare în comparaţie cu alte domenii ale creaţiei artistice.
Strategiile de rezistenţă se pliază pe personalităţile cineaştilor şi pe contextul specific în care au fost nevoiţi să acţioneze. În cele mai multe cazuri, ei optează pentru o rezistenţă pasivă, refuzând rolul de „curea de transmisie” a programului ideologic promovat de regim. Rezistenţa pasivă a luat forme multiple, de la diluarea mesajului propagandistic al scenariilor‑standard printr‑o supraestetizare calofilă la refuzarea acestor scenarii şi opţiunea asumată pentru imersiunea în zona ecranizărilor după literatura clasică. O formă extremă a acestui tip de rezistenţă o reprezintă fuga în Occident, care a luat proporţii în ultimii ani ai regimului. A doua strategie, la care au recurs mult mai puţini cineaşti, este rezistenţa activă, opoziţia făţişă la liniile directoare impuse de regim. Într‑o primă fază, ea se manifestă la nivel individual, prin eforturile artistice ale unor regizori precum Lucian Pintilie sau Mircea Săucan. Acest gen de comportament depinde în mare măsură de personalitatea cineastului. În momentul în care îşi evaluează cedările în faţa ingerinţelor ideologice, regizorul Alexandru Tatos recunoaşte că e „un tip moale”, spre deosebire de Pintilie, care „se bate până la ultimul amănunt”. Inevitabil, ambele strategii eşuează. Întrucât cinematografia este un efort artistic colectiv, orice conflict cu sistemul nu e doar al cineastului ca individ izolat, ci este mai degrabă unul de natură socială şi chiar politică, ce solicită o minimă organizare. Pasul spre o rezistenţă colectivă este făcut la sfârşitul anilor ’70 în jurul lui Mircea Daneliuc, avându‑l pe acelaşi Lucian Pintilie drept model.
Bogdan Jitea (n. 1982) este doctor în istorie al Universităţii din Bucureşti (2012). Specialist în istoria cinematografiei, propaganda vizuală în regimurile totalitare şi politicile culturale ceauşiste. A fost cercetător în cadrul Arhivei Naţionale de Filme, unde a gestionat proiectul realizării Filmografiei filmului documentar vechi (1897‑1948), pentru care a publicat volumul Catalogul filmului documentar românesc, 1897‑1929 (Paradis, 2017). Autor a numeroase studii şi articole de specialitate şi de popularizare privind cinematografia comunistă şi realizator al filmului documentar Epopeea Naţională Cinematografică (2011). Printre ultimele studii publicate: „Debutul «epopeii naţionale cinematografice»: Realizarea filmului Tudor (1963)”, SMIC, vol. XVII, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, 2018; „Avatarurile cinematografiei de tranziţie. Studiu de caz R.A. CINEROM”, în Andrei Gorzo, Gabriela Filippi (coord.), Filmul tranziţiei. Contribuţii la interpretarea cinemaului românesc „nouăzecist”, Tact, Cluj‑Napoca, 2017.
Fragment din volumul „Cinema în RSR. Conformism şi disidenţă în industria ceauşistă de film” de Bogdan Jitea, Editura Polirom, 2021.
