„România în 7 gesturi”, cea mai recentă carte de Radu Paraschivescu (Editura Humanitas, 2015), este o culegere necesară, care reuşeşte să pună un diagnostic exact, deci sever, stării de fapt a naţiunii în trecerea de la vechiul regim la debandada care s-a prelungit până astăzi.
Un articol de Andrei Crăciun|11 ianuarie 2016
Radu Paraschivescu este dintre acei scriitori care împart cititorii fără echivoc. Sunt cititori care îl plac pentru umor și intransigență, pentru abilitățile de a satiriza și pentru talentul de a pune etichete care nu se mai șterg. Există, pe de altă parte, cititori care nu se împacă – deloc – cu stilul dumisale moralizator, cu exigențele etice pe care le impune unor contemporani deprinși mai degrabă să meargă și așa. La mijloc rămân atât de puțini.
Fără să fiu un paraschivescolog radical, deloc fanatic, îl prefer, ba chiar îl iubesc, în roman (“Fluturele negru” rămâne o carte mare, care mi l-a apropiat până la obsesie pe Michelangelo Merisi, acel pictor renumit sub numele de Caravaggio).
Dar Radu Paraschivescu este cunoscut mai ales (din păcate, îmi îngădui să scriu) pentru textele în care taxează tot ceea ce face România nu doar altfel, ci și insuportabilă. Radu Paraschivescu reușește să treacă astfel, mai ales, drept ceea ce nu este. Critica (de altfel, deloc excesivă) societății românești îl așază redutabil de partea aceasta a baricadelor, a celor care, deși disperă, nu renunță la speranța că ne-am putea vindeca.
O carte a gesturilor, deci. Din mulțimea de derapaje care au avut loc în spațiul public în ultimii douăzeci și cinci de ani (un sfert de secol nu e o glumă), Radu Paraschivescu decupează șapte gesturi și bricolează în marginea lor eseuri impecabile stilistic.
Gesturile acestea sunt: palma pe care Mihai Tatulici i-o aplică lui Nicu Ceaușescu, din palma căruia mâncase până la îndestulare, lipsa de rușine a lui Cornelius Roșiianu pozând în om care s-a sacrificat pe altarul elogierii comunismului televizat, dublată de bruierea oportunistă a Proclamației de la Timișoara, stăruința lui Ion Iliescu în minciună, neisprăvirea reporterului care întreabă o tânără văduvă cum se simte, după ce tocmai i-a dat vestea că i-a murit soțul, Mihai Stoica aplicând un pumn în gura unui suporter stelist, la rândul său fragil moral, căci nu a durat mult până să fie cumpărat în viu, una dintre flegmele pe care Ioan Becali le-a lăsat ca urmă a trecerii sale pe pământ, și împroșcarea cu apă a unui executor judecătoresc de către defunctul (de-acum) Corneliu Vadim Tudor. De ce acestea, de ce nu altele? Contează? Să fim întru totul de partea liberului-arbitru auctorial.
Radu Paraschivescu extrage just din aceste gesturi consecințe mai ample pentru societatea românească. Condamnă oportunismul lui Tatulici într-un text care ar trebui multiplicat și distribuit în toate redacțiile în care marele nostru om de televiziune se mai afișează. Nu uită (și bine face) nici girul pe care acest Tatulici l-a acordat țepei Caritas, făcându-se părtaș, fie și moral, la escrocarea atâtor naivi de la începutul tranziției.
Radu Paraschivescu este un cititor de presă scrisă, unul dintre ultimii, din păcate. Nu ezită să-și facă documentarea pentru acest volum (și) pe baza gazetelor noastre cele de toate zilele. Nu ezită să își numească sursele, să îi numească pe ziariștii care au muncit pentru a le pune înainte acestor impostori din ultimele decenii o elementară oglindă (două mențiuni la superlativ pentru cuplul Cristian Delcea-Mihai Voinea, deloc întâmplător doi dintre cei mai buni prieteni pe care îi am în presă, deci în viață).
Radu Paraschivescu, de altfel, este și printre rarii publiciști care scrie și în jurnale cu conștiința că nu scrie pentru clipă, ci pentru totdeauna. Scrie în jurnale ca în cărți. Este o virtute pentru care s-ar cuveni să îi fim – noi, cititorii săi – mult mai recunoscători.
Marea frumusețe a acestor eseuri stă însă în formulările cu care îi nemurește pe cei care au comis gesturile. Are câte un adjectiv inubliabil pentru fiecare dintre acești șapte făptuitori pe care se sprijină catedrala mârlăniei neamului. Are cuvinte potrivte și pentru palmă, și pentru fățărnicie, și pentru minciună, și pentru nesimțirea în numele ratingului, și pentru pumn, și pentru scuipat și pentru isteria pe care apa nu o spală, ci, dimpotrivă, o susține, poluând.
Radu Paraschivescu nu are milă față de caracterele acestor oameni, și nici nu ar avea de ce să aibă. Căci de ce ai fi îngăduitor cu “pacificarea prin violență” care a fost calvarul Mineriadei din iunie `90?
Sunt, de asemenea, în aceste aproape două sute de pagini, minunate rânduri adiacente temelor, mai exact – splendide uverturi la temă. Preferatele mele rămân cele despre ferparele din ziare, sublimă probă că omul este supremul ipocrit dintre toate viețuitoarele de pe pământ.
Căci scrie Radu Paraschivescu: “Anunțul trimis la ziar emană de cele mai multe ori o ipocrizie grețoasă și conființește, cu o pioșenie jucată, falsificarea realității. Morții din ferpare pot să populeze cea mai amplă utopie din istoria omenirii. Iar cel care judecă lumea doar după aceste texticule mustind de epitete elogioase și rafale de superlative conchide, bietul de el, că Pământul e o planetă a concordiei și nobleței, ai cărei locuitori sunt statui umblătoare, eroi de o puritate virginală, albatroși, nuferi și martiri.”
Această carte poate fi, iată, citită peste alți douăzeci și cinci de ani ca o bună radiografie a României la cumpăna dintre mileniile al doilea și al treilea. Rezistă prin câteva formule care marchează ca fierul aprins vitele de jug. De exemplu, acel “pretutindenarii” cu care Radu Paraschivescu îi alintă pe cei care locuiesc în televizor, dându-și cu părerea oricând, oricât, despre orice.
Și ar mai fi și această construcție textuală în trena unui mafiot parodic, așa cum bine îi spune celui mai în etate dintre Becalii din nenorocire publici: “(…) asta înseamnă că Ioan nu are cum să devină Giovanni. El poate fi cel mult Nelu.”.
Foto: Digi24
