Miercuri, 15 februarie, de la ora 19.00, Editura Humanitas Fiction ne aşteaptă la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, la lansarea cărţii „Ce se întâmplă în iubire”, un nou bestseller al celebrului scriitor britanic Alain de Botton, publicat în colecţia Raftul Denisei.
Un articol de Liliana Matei|14 februarie 2017
Dan C. Mihăilescu, Radu Paraschivescu şi Denisa Comănescu vor vorbi despre întâlnirea dintre iluziile pe care ni le ţesem în dragoste şi foarfeca realităţii, iar actorii Ioana-Maria Repciuc şi Gabriel Zaharia vor citi câteva fragmente din roman.
Fiecare îndrăgostit se crede infailibil şi râde când i se invocă presiunile vieţii de zi cu zi. Fiecare ştie că nu-l poate atinge nimic din ce-i lezează pe ceilalţi. Şi totuşi, la primele croşee ale imprevizibilului cotidian, îndrăgostitul nostru se chirceşte uluit şi caută salvarea din priviri. La fel se petrec lucrurile cu Rabih şi Kirsten, eroii acestei cărţi, care se îndrăgostesc, levitează romantic, se casătoresc, au copii şi par gata să trăiască visul perfecţiunii maritale. Alain de Botton ne invită să urmărim, cu degetul pe harta iubirii, o poveste cu suişuri şi coborâşuri, cu ezitări şi infidelităţi, cu sincope şi elanuri. O poveste ca atâtea altele şi totuşi unică. O poveste care ne poarta din Edinburgh la Praga şi din Beirut la Berlin. Jucăuşă, înţeleaptă şi emoţionantă.
Alain de Botton s-a născut în anul 1969, la Zürich. În 1977, familia lui se stabileşte în Marea Britanie, unde scriitorul şi-a făcut studiile şi trăieşte în prezent. A urmat cursuri de istorie la Cambridge, luându-şi masteratul în 1991, după care a obţinut un masterat în filozofie la King’s College, University of London, în 1992. Este fondatorul şcolii londoneze The School of Life (2008), care promovează o nouă viziune asupra educaţiei, şi al organizaţiei Living Architecture (2009). Până acum, i-au apărut peste 15 cărţi care dezbat într-o manieră neconvenţională teme fundamentale precum dragostea, religia, frumosul etc. Eseuri de îndrăgostit (Essays in Love, 1993; Humanitas Fiction, 2013), prima lui carte, l-a consacrat rapid pe scriitorul de numai 23 de ani, devenind bestseller internaţional. Alain de Botton publică în ritm constant lucrări de mare succes, care sunt traduse în 30 de ţări: Sex, shopping şi un roman (The Romantic Movement. Sex, Shopping, and the Novel, 1994; Humanitas Fiction, 2016), Kiss & Tell (1995), How Proust Can Change Your Life (1997), The Consolation of Philosophy (2000), The Art of Travel (2002), Status Anxiety (2004), The Architecture of Happiness (2006), The Pleasures and Sorrows of Work (2009), A Week at the Airport (2009), Religion for Atheists (2011), How to Think More About Sex (2012), Art as Therapy (2013), Ştirile. Manualul utilizatorului (The News: A User’s Manual, 2014; Humanitas, 2015). Alain de Botton a fost ales în 2011 Fellow of the Royal Society of Literature.
„Ce se întâmplă în iubire” (fragment)
În 2016, îi apare romanul Ce se întâmplă în iubire (The Course of Love; Humanitas Fiction, 2017), din care am decupat acest fragment:
CERERE
Într-o măsură ruşinos de mare, farmecul căsniciei se reduce la cât de neplăcut e să trăieşti singur. Iar asta nu e neapărat din vina noastră ca indivizi. Societatea în ansamblul ei pare decisă să facă din condiţia celui care trăieşte pe cont propriu ceva cât mai supărător şi mai deprimant cu putinţă: odată încheiate zilele de libertate din şcoală şi din studenţie, compania şi căldura devin descurajant de greu de găsit; viaţa socială începe să se organizeze opresiv în jurul cuplurilor; nu mai ai pe cine să suni şi cu cine să ieşi. Prin urmare, nu e deloc surprinzător că în clipa când dăm peste o persoană cât de cât cumsecade, ne cramponăm de ea.
Pe vremuri, când oamenii aveau voie (în teorie) să facă sex doar după ce se căsătoreau, observatorii abili şi-au dat seama că unii se simţeau tentaţi să se însoare din alte motive decât cele obişnuite, şi din această cauză au susţinut că tabuurile privind sexul premarital trebuiau desfiinţate, pentru ca tinerii să poate alege mai calm şi mai puţin impulsiv.
Însă chiar dacă acest impediment în calea unei judecăţi sănătoase a fost eliminat, în locul lui a apărut un alt tip de foame. Din punctul de vedere al efectelor, s-ar putea că dorinţa
de a avea companie să fie la fel de puternică sau de iresponsabilă cum era pe vremuri motivaţia sexuală. Petrecerea a cincizeci şi două de duminici de unul singur poate arunca în aer prudenţa
oricui. Singurătatea poate provoca un iureş şi o reprimare zadarnică a îndoielilor şi a ambivalenţei referitoare la un soţ prezumtiv. Succesul oricărei relaţii n-ar trebui determinat de cât de fericiţi sunt cei doi împreună, ci de cât de îngrijorat ar fi fiecare dintre ei de faptul că nu are nici o relaţie.
O cere în căsătorie cu atât de multă încredere şi siguranţă fiindcă se consideră un om direct, cu care e simplu să trăieşti – un alt rezultat perfid şi conjunctural al faptului că a fost pe cont propriu atata vreme. Statutul de persoană singură are obiceiul de-a promova o autopercepţie greşită din punctual de vedere al normalităţii. Tendinţa lui Rabih de-a deretica obsesiv când se simte întors pe dos, obiceiul de-a se sluji de muncă pentru a-şi alunga neliniştile, greutatea cu care spune la ce se gândeşte când îşi face griji, furia pe care i-o provoacă faptul că nu-şi găseşte tricoul preferat – toate aceste excentricităţi sunt obturate atâta timp cât nu are pe nimeni care să-l vadă, cu atât mai puţin să-i ceară să vină la masă, să formuleze comentarii sceptice despre obiceiul lui de-a curăţa telecomanda televizorului sau să-i ceară să explice de ce se agită. Fără martori, el poate funcţiona sub iluzia benign că, dac-ar găsi persoana potrivită, ar putea fi un om alături de care e uşor să-ţi duci zilele.
Peste câteva secole s-ar putea ca nivelul de autocunoaştere pe care epoca noastră îl consideră necesar pentru căsătorie să fie perceput drept nedumeritor, dacă nu cumva barbar de-a binelea. În momentul acela, s-ar putea ca una dintre întrebările standard, cu totul neutre şi oportune chiar de la prima întâlnire, la care e de aşteptat să se răspundă tolerant, binedispus şi neagresiv, să fie: „Ia zi, în ce feluri eşti nebun?“
Kirsten îi spune lui Rabih că în adolescenţă a fost nefericită, s-a simţit incapabilă să intre în relaţie cu alţi oameni şi chiar a avut o fază în care şi-a făcut singură rău. Scărpinarea braţelor până îi dădea sangele, spune ea, i-a produs singura uşurare pe care a găsit-o. Rabih se simte mişcat de destăinuirea ei, dar nu e doar asta: se simte de-a dreptul atras de Kirsten din cauza necazurilor ei. O vede ca pe un candidat corespunzător pentru căsnicie fiindcă e bănuitor din instinct faţă de oamenii pentru care lucrurile au mers bine dintotdeauna. În prezenţa celor joviali şi sociabili se simte izolat şi straniu. Îi displac până în măduva oaselor oamenii dezinvolţi. În trecut a considerat că anumite femei cu care a ieşit au fost „plictisitoare“, când oricine altcineva le-ar fi zugrăvit, mult mai generos şi mai aproape de realitate, drept „sănătoase“. Văzând în traumă calea esenţială spre creştere şi profunzime, Rabih vrea ca propria lui tristeţe să-şi găsească ecou în felul de-a fi al partenerei. Prin urmare, la început nu-l deranjează că uneori Kirsten e retrasă şi greu de citit, sau că are tendinţa de-a părea extrem de distantă şi de defensivă după ce se ceartă. Nutreşte dorinţa neclară de-a o ajuta, dar asta fără să priceapă că ajutorul poate fi un cadou problematic când îl faci celor care au cea mai mare nevoie de el. Îi interpretează momentele de criză în felul cel mai evident şi mai liric: ca pe şansa de-a juca rolul omului util.
Credem că lucrul pe care-l căutăm în dragoste este fericirea, când de fapt ceea ce căutăm e familiaritatea. Ne străduim să recreăm, înăuntrul relaţiilor noastre adulte, exact sentimentele pe care le ştiam atât de bine în copilărie şi care se limitau rareori la tandreţe şi grijă. Iubirea pe care cei mai mulţi dintre noi o vor fi gustat la început a venit la pachet cu o dinamică nouă, mai distructivă: sentimentul de-a ajuta un adult care nu mai e stăpân pe situaţie, de-a fi privat de căldura unui părinte sau speriat de furia lui, sau de-a nu se simţi îndeajuns de sigur pentru a-şi comunica dorinţele cele mai complicate.
Aşa stând lucrurile, ce logic este ca, adulţi fiind, să ne trezim că-i respingem pe anumiţi candidaţi nu fiindcă se înşală, ci fiindcă au prea multă dreptate – în sensul că par într-un fel excesiv de echilibraţi, maturi, înţelegători şi vrednici de încredere, dat fiind că, în inimile noastre, această dreptate permanentă pare străină şi nemeritată. Vânăm oameni cu care viaţa e mai palpitantă, iar asta nu din convingerea că ne aşteaptă o existenţă mai armonioasă, ci din sentimentul inconştient că tiparele frustrării unui asemenea om ni se vor părea reconfortant de familiare.
Îi cere să se mărite cu el ca să distrugă influenţa covârşitoare pe care a avut-o asupra sufletului său gaândul de-a începe o relaţie. E epuizat de cei şaptesprezece ani de melodramă
şi de emoţie care nu au dus nicăieri. Are treizeci şi doi de ani şi arde de nerăbdare să primească noi provocări. Nu e nici cinic, nici crud din partea lui Rabih să simtă o iubire imensă pentru Kirsten, dar, în acelaşi timp, să spere de la căsnicie că va pune capăt o dată pentru totdeauna dominaţiei dureroase pe care a exercitat-o iubirea asupra vieţii lui.
Cât despre Kirsten, e suficient să spunem (fiindcă vom călători mai mult prin mintea lui Rabih) că n-ar trebui să subestimăm cât de atrăgătoare este, pentru cineva care s-a îndoit frecvent şi dureros de multe lucruri şi, nu în ultimul rând, de ea însăşi, o cerere în căsătorie din partea unei persoane aparent amabile şi interesante, care pare convinsă indiscutabil şi categoric că ea e femeia potrivită.
Sunt declaraţi soţ şi soţie de un oficial al primăriei, într-o încăpere roz-somon a oficiului de stare civilă din Inverness, într-o dimineaţă ploioasă de noiembrie, în prezenţa mamei ei, a tatălui şi a mamei lui vitrege şi a unui număr de opt prieteni. Citesc împreună un set de angajamente stabilite de guvernul Scoţiei, promiţându-şi că se vor iubi şi vor avea grijă unul de celălalt, că vor manifesta răbdare şi compasiune, că vor avea încredere şi se vor ierta, şi că vor rămâne prieteni de nădejde şi tovarăşi loiali până la moarte.
Nevrând să sune didacticist (sau pur şi simplu neştiind cum să fie aşa), guvernul nu oferă mai departe sugestii despre modalităţile de concretizare a acestor angajamente – deşi pune la dispoziţia cuplului anumite informaţii despre micşorarea impozitelor pentru cei care îşi izolează pe cont propriu prima casă.
După ceremonie, invitaţii la cununie se duc la un restaurant din apropiere să ia prânzul, iar în seara aceleiaşi zile, cândva spre sfârşit, proaspeţii însurăţei sunt instalaţi confortabil într- un mic hotel parizian de langă Saint-Germain.
Căsnicia: un joc de noroc plin de speranţă, generos şi nesfârşit de îngăduitor, pe care-l practică doi oameni care încă nu ştiu cine este şi cine-ar putea fi celălalt, cuplându-se la un viitor despre care n-au idee şi pe care au omis cu grijă să-l cerceteze.
Accesul la eveniment este gratuit şi se face în baza unei rezervări prealabile pe Eventbook.
