Cartea verii, la Editura Humanitas: „Orașul fetelor”, de Elizabeth Gilbert (fragment)
https://www.ziarulmetropolis.ro/cartea-verii-la-editura-humanitas-orasul-fetelor-de-elizabeth-gilbert-fragment/

Elizabeth Gilbert se întoarce la ficţiune cu o poveste de dragoste aparte, pe fundalul lumii teatrului newyorkez din anii ’40. Spusă într-un ritm alert, din perspectiva unei femei mai în vârstă care priveşte în urmă la propria tinereţe cu un amestec de bucurie şi regret, „Oraşul fetelor” explorează teme ca sexualitatea şi promiscuitatea feminină, dar şi idiosincraziile iubirii adevărate.

Un articol de Liliana Matei|15 Iunie 2019

„Orașul fetelor”, de Elizabeth Gilbert (traducere şi note de Anca Bărbulescu) este un roman delicios despre glamour, sex și aventură, despre o tânără care descoperă că pentru a fi om bun nu este neapărat nevoie să fii fată cuminte.

În 1940, Vivian Morris are 19 ani și tocmai a fost dată afară de la Vassar College după o evoluție dezamăgitoare în primul an. Părinții, oameni cu stare, o trimit în Manhattan să locuiască cu mătușa ei, care deține Lily Playhouse – un teatru de varieté în centrul insulei. Acolo, Vivian face cunoștință cu un întreg univers de personaje neconvenționale și carismatice – animatoare mereu puse pe distracție, un actor sexy, o mare doamnă a actoriei, un Don Juan scenarist, o administratoare strictă. Când Vivian comite o greșeală care provoacă un scandal profesional, noua ei viață se răstoarnă cu susul în jos, iar consecințele le va înțelege de-abia ani și ani mai târziu. În cele din urmă însă, toate acestea o vor face să vadă cu alți ochi genul de viață pe care și-l dorește – și genul de libertate de care are nevoie. Mai mult, experiențele tinereții o vor conduce la iubirea vieții ei, o iubire cu totul ieșită din comun.

Pur și simplu unul din cele mai bune romane pe care le-am citit în ultimii ani. […] Un roman-bijuterie, sclipitor.“ – Observer

„Cuceritor și captivant. Un roman mare în toate sensurile cuvântului.“ – The Daily Telegraph

Orașul fetelor (fragment)

În fine, am ajuns cu bine la New York – o fată atât de recent ieșită din ou că practic aveam gălbenuș în păr.

Mătușa Peg urma să mă aștepte în Grand Central. Părinții mă informaseră de asta când mă urcaseră în tren la Utica, de dimineață, dar nu menționase nimeni vreun plan precis. Nu mi se spusese exact unde urma s-o întâlnesc. Și nici nu mi se dăduse un număr de telefon în caz de urgență sau o adresă la care să merg dacă mă pomeneam singură. Ideea era doar să „mă întâlnesc cu mătușa Peg în Grand Central”, și atât.

Ce să mai, gara Grand Central chiar era mare, cum o lăuda numele, dar mai era și un loc excelent să nu găsești pe cineva anume, așa că nu e de mirare că nu am văzut-o pe mătușa Peg nicăieri la sosire. Am rămas acolo, pe peron, o vreme nesfârșită, cu mormanul meu de bagaje, și m-am uitat la gara prin care mișunau atâtea suflete, dar nu vedeam pe nimeni care să semene cu Peg.

Nu că nu aș fi știut cum arăta. O mai văzusem de câteva ori pe mătușa, deși ea și tata nu erau prea apropiați. (Asta s-ar putea să fie o afirmație eufemistică. Tatei nu-i era pe plac sora lui, Peg, cum nu-i fusese pe plac nici mama lor. Ori de câte ori îi menționa cineva numele la cină, tata pufnea și spunea: „Frumoasă viață – să te vânturi prin lume, să trăiești ruptă de realitate și să cheltuiești dolarii cu sutele!” Iar eu mă gândeam: Chiar sună frumos…)

[…]

Nu o vedeam pe Peg nicăieri.

Trecuse atâta timp, încât renunțasem oficial la speranța de a fi întâmpinată pe peron. Trimisesem un hamal să-mi pună valizele la păstrare și plecasem la întâmplare prin gloata agitată care era Grand Central, în încercarea de a-mi găsi mătușa prin șuvoiul de oameni. Ar fi fost de așteptat să mă îngrijoreze mai tare faptul că mă pomenisem singură la New York, fără vreun plan și fără însoțitoare, dar nu știu de ce nu mă frământam. Eram sigură că până la urmă avea să fie în regulă. (Poate că e pecetea privilegiaților: anumite tinere de familie bună pur și simplu nu-și pot imagina posibilitatea că nu va apărea în curând cineva să le salveze.)

În cele din urmă, am renunțat să mai rătăcesc și m-am așezat pe o bancă dintr-un loc cât mai vizibil, aproape de holul principal al gării, să-mi aștept salvarea.

Și ce să vezi, până la urmă am fost găsită.

Salvatoarea mea s-a dovedit a fi o femeie scundă, cu părul argintiu, într-un costum gri modest, care s-a apropiat de mine cum se apropie un Saint Bernard de un schior sinistrat – cu concentrare devotată și hotărârea serioasă de a salva o viață.

De fapt, „modest” nu e un cuvânt suficient de puternic pentru costumul pe care îl purta femeia. Arăta ca un bolțar îndesat și pătrățos la două rânduri – genul de vestimentație făcută intenționat ca să păcălească oamenii cum că femeile nu posedă sâni, talii sau șolduri. Îmi aducea a import din Anglia. Era groaznic. Femeia mai purta și pantofi negri butucănoși, cu talpă joasă, și o pălărie verde demodată, de pâslă, de genul spre care au o înclinație directoarele de orfelinat. Cunoșteam tipul ei de femeie de la internat: arăta ca o fată bătrână care bea lapte cu cacao la cină și făcea gargară cu apă sărată ca să-i dea vitalitate.

Era ștearsă de la un capăt a altul, ba mai mult, era ștearsă intenționat.

Matroana-cărămidă s-a apropiat de mine cu o misiune clară, încruntată, ținând în mână o fotografie surprinzător de mare într-o ramă de argint amplu decorată. S-a uitat la portret, apoi la mine.

— Ești Vivian Morris? a întrebat ea.

Accentul precis trăda adevărul că deux-pièces-ul la două rânduri nu era singura piesă de import englezească și severă.

Am încuviințat că eu eram.

— Ai crescut, a spus ea.

Nu înțelegeam: o cunoșteam cumva? Ne întâlniserăm când eram mai mică?

Văzându-mă derutată, străina mi-a arătat portretul înrămat pe care îl ținea în mână. În mod năucitor, s-a dovedit a fi o fotografie cu familia mea, veche de vreo patru ani. O făcusem la un studio în toată regula, când mama hotărâse că era cazul să fim, în cuvintele ei, „documentați oficial odată”. În imagine apăreau părinții mei, îndurând situația nedemnă de a fi fotografiați de un negustor. Mai era și fratele meu, Walter, cu aer gânditor, cu mâna pe umărul mamei. Și era și o versiune mai deșirată și mai tânără a mea, într-o rochie cu dungi marinărești mult prea copilărească pentru vârsta pe care o aveam.

Sunt Olive Thompson, a declamat femeia, cu o voce care sugera că era obișnuită să facă anunțuri. Sunt secretara mătușii tale. Ea nu a putut veni. Azi a fost o urgență la teatru. Un mic incendiu. M-a trimis să te iau. Îmi cer scuze că te-am lăsat să aștepți. Am venit de câteva ore, dar cum nu aveam altă cale de a te identifica decât fotografia, mi-a luat ceva timp. După cum vezi.

Îmi venea să râd și îmi vine să râd și acum, când îmi amintesc. Ideea că femeia aceasta de vârsta a doua cu aspect de cremene umblase prin gara Grand Central cu un portret uriaș în ramă de argint – o ramă care arăta de parcă fusese luată în grabă de pe peretele unei case bogate (cum și fusese) –, uitându-se fix la toate chipurile din jur, în încercarea de a potrivi persoana din fața ei cu fotografia unei fete făcută cu patru ani în urmă, mi se părea teribil de ilară. Cum de nu o văzusem?

Dar Olive Thompson nu părea să sesizeze comicul situației.

Mai târziu aveam să aflu că asta se întâmpla frecvent.

Bagajele, a spus ea. Ia-le. Vom merge cu taxiul la Lily. A și început spectacolul de seară. Grăbește-te! Hai, să nu ne învârtim în jurul cozii!

Am urmat-o supusă – ca un boboc de rață după rața-mamă.

Nu m-am învârtit în jurul cozii.

Un mic incendiu?”, mă gândeam eu – dar n-am îndrăznit s-o întreb.

Foto: Elizabeth Gilbert (c) Timothy Greenfield-Sanders 2019

08
/07
/19

În anul 2009, istoricul a predat editurii Humanitas un manuscris pe care l-a cerut publicat după moartea sa. Scriitorul avea nouăzeci și trei de ani și a mai trăit încă (aproape) un deceniu. S-a săvârșit în ianuarie 2018, la (aproape) o sută doi ani. Cartea aceea era „Amintiri și povești mai deocheate”.

01
/07
/19

O vizită la muzeu, o rusoaică necunoscută într-o cabină telefonică, un dans cu Vera, fluturi, un vagon de dormit, Lev Tolstoi tolănit într-un șezlong... Bun venit în lumea viselor unuia dintre cei mai mari scriitori din toate timpurile – Vladimir Nabokov!

25
/06
/19

Despre fericire, valori actuale, iubire, compasiune, egoism, educație, ambiții, viață și moarte, cu Tenzin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama, recompensat în 1989 cu Premiul Nobel pentru Pace.

15
/06
/19

Elizabeth Gilbert se întoarce la ficțiune cu o poveste de dragoste aparte, pe fundalul lumii teatrului newyorkez din anii ’40. Spusă într-un ritm alert, din perspectiva unei femei mai în vârstă care privește în urmă la propria tinerețe cu un amestec de bucurie și regret, „Orașul fetelor” explorează teme ca sexualitatea și promiscuitatea feminină, dar și idiosincraziile iubirii adevărate.

12
/06
/19

Vă propunem astăzi un interviu cu un personaj care vine dintr-o zonă culturală mai puțin mediatizată: cultura noastră culinară. Cosmin Dragomir a pus pe picioare editura GastroArt și publică – nici mai mult, nici mai puțin – decât cărți despre istoria bucătăriei noastre.

08
/06
/19

Scrie cărţi care se vând în milioane de exemplare, este tradus în peste 50 de limbi. Are 43 de ani, e istoric, filosof şi autorul celebrelor „Sapiens”, „Homo Deus”, „21 de lecţii pentru secolul XXI”. Scriitorul şi profesorul Yuval Noah Harari este invitatul lui Cătălin Ştefănescu în studioul Garantat 100%. Puteți vedea interviul acordat în exclusivitate Televiziunii Române duminică, 9 iunie, de la 23.00.

Page 1 of 9212345...102030...Last »