Ziarul Metropolis vă oferă un fragment din romanul „Ca să nu se aleagă praful de toate” de Cosmin Perţa, publicat de curând în colecţia „Ego. Proză”, la Editura Polirom.
Un articol de Ziarul Metropolis|8 martie 2023
„Ca să nu se aleagă praful de toate, Cosmin Perța îl inventează pe Samson. Puternic precum personajul biblic, pornind o adevărată vendetă, Samson se ia la trântă cu inegalitățile și nedreptățile unei lumi guvernate de zeii nemiloși ai tranziției românești. O forță care te va molipsi!” (Andrei Dósa)
„Prin acest microroman, Cosmin Perța introduce în proza română contemporană un personaj inedit, situat la granița subțire dintre antierou și supererou. Rezistent la orice tip de durere fizică, Samson pare condamnat la o suferință interioară continuă, un Sisif modern în România anilor ’90.” (Victor Cobuz)
„Incitant, alert, cu scene tari, demne de un video game sângeros, romanul lui Cosmin Perța revitalizează în mod strălucit ideea de antierou într-o lume abrutizată și incomodă.” (Dan-Liviu Boeriu)
„România anilor ’90. Eroul romanului, Samson, sunt eu, e Cosmin, e o întreagă generație care a supraviețuit celor mai ciudați ani din istoria recentă nu doar a României, ci a unei întregi regiuni aflate la periferia Europei, Statele Unite ale Violenței.” (Bogdan-Alexandru Stănescu)
Fragment
Cât trăise mama, tata a avut mereu o grădină de legume. Cultiva roşii, castraveţi, ceapă şi usturoi, mărar şi pătrunjel, fasole, dovleci, ardei, cartofi, porumb şi floarea‑soarelui. M‑a învăţat să iubesc legumele. Uneori vorbea cu ele, alteori le cânta. În grădină aveam meri, pruni, peri, caişi, iar într‑o parte o porţiune măricică cu coacăze şi agrişe. Tata nu avea părinţi, fusese de la Casa de Copii şi o cunoscuse pe mama în practica agricolă, unde a fost trimis de la Şcoala Industrială. S‑au întâlnit la cules de prune, de asta prunele erau fructul lor. Mama a fost singura care i‑a fost aproape şi i‑a dat o familie.
Când nu se făceau prunele la noi, mergeam pe deal şi ne întorceam cu rucsacuri pline de prune din livezile abandonate. Nu îi trebuiau pentru ţuică, aia o făcea din mere şi mere erau destule mereu. Din prune mama făcea magiun în ceaunul mare de alamă. Fierbeau acolo câte o zi întreagă şi îmi plăcea mult mirosul de arsură de prună, magiunul mamei era cel mai bun.
Mă lua de mână şi cutreieram pădurile, culegeam ciuperci, mă învăţa care sunt bune şi care nu. Eu nu prea găseam, mă uitam după alte lucruri, câte vreo pasăre, un iepure, o căprioară, ciupercile însă trăgeau la tata, parcă se strângeau din toată pădurea zicându‑i „culege‑mă pe mine, culege‑mă“. Când mai găseam şi eu câte una mai mare, de cele mai multe ori se dovedea a fi câte un hribul‑dracului în loc de hrib‑de‑alun sau de‑stejar. De parcă mie doar hribul‑dracului îmi zicea „culege‑mă, sunt aici“. Găseam şi multe pălăria‑şarpelui. Îmi plăcea mult culoarea lor. Roşie, cu picăţele albe, pălăria semăna perfect cu rochiţa Scufiţei Roşii, aşa cum o văzusem desenată într‑o carte de poveşti. Puteam să mă uit minute în şir şi la culorile hribilor‑de‑molid. Portocaliul lor verzui avea ceva hipnotizant. Le făcea tocăniţă, cu multă verdeaţă şi usturoi, sau la disc, dar mie cel mai mult îmi plăceau vineţelele făcute pane de mama.
Toamna mergeam să culegem alune şi jir. Jirul îl prăjeam în tigaie, îl spărgeam şi îl mâncam ca pe seminţe. Uneori mergeam la graniţa cu Ucraina să prindem broaşte din pâraiele de acolo. Tata le tăia picioarele direct cu cuţitul pe piatră. Îmi împroşcau lacrimile când le vedeam zbătându‑se, dar după ce făcea mama picioarele alea pane erau cel mai bun lucru din lume. Îmi era milă de toate animalele, dar tot trebuia să mâncăm. Mi‑a pus prima dată undiţa în mână şi am prins primul meu păstrăv. După ce l‑am scos, am plâns o oră, cât se zbătea pe uscat. Altă dată a adus el păstrăvi vii acasă. Nu i‑am lăsat să‑i taie, i‑am pus într‑un ciubăr, am băgat în el toate ghivecele cu plante ale mamei, să facă oxigen şi le schimbam din când în când apa. Nu voiam să‑i mâncăm. După vreo săptămână, într‑o zi când m‑am întors de la joacă, nu mai erau, dar nici nu i‑am văzut făcând peşte sau dându‑mi să mănânc…
Cosmin Perța (n. 1982, Vișeu de Sus, jud. Maramureș) este poet, prozator și eseist. A absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Și-a continuat studiile în literatură la Universitatea din București, cu un master în literatura contemporană, obținând ulterior titlul de doctor cu o lucrare despre literatura fantastică est-europeană. A publicat mai multe romane și volume de eseuri, povestiri și poeme. În 2012 a obținut premiul Tânărul prozator al anului. Fragmente din opera sa poetică au fost traduse în 16 limbi. În prezent este lector la Universitatea Hyperion din București.
Cât trăise mama, tata a avut mereu o grădină de legume. Cultiva roşii, castraveţi, ceapă şi usturoi, mărar şi pătrunjel, fasole, dovleci, ardei, cartofi, porumb şi floarea‑soarelui. M‑a învăţat să iubesc legumele. Uneori vorbea cu ele, alteori le cânta. În grădină aveam meri, pruni, peri, caişi, iar într‑o parte o porţiune măricică cu coacăze şi agrişe.
Foto: Alexandra Turcu
