Casă boierească – palat domnesc – muzeu de artă
https://www.ziarulmetropolis.ro/casa-boiereasca-palat-domnesc-muzeu-de-arta/

Locul pe care se înalţă astăzi Muzeul de Artă al României îşi are cel dintâi stăpân cunoscut în documente, la sfârşitul sec. XVII, pe Voicu Fişcu Seimeanul.

Un articol de Georgeta Filitti|29 octombrie 2016

Au urmat alţii, care şi-au pierdut zeci de ani în procese, un Colfescu, urmaş al ucigaşului lui Antim Ivireanul, până când, în 1812, boierul luminat Dinicu Golescu cumpără, cu 45 ooo de taleri, casa cu şindrilă deasupra. A dărâmat-o, ridicând cea dintâi clădire cu acoperiş de fier din Bucureşti. Era uriaşă (numai sufrageria putea cuprinde 40 de meseni) şi a avut, tot ca o noutate, prima sală de biliard. Dar menirea principală a casei a fost una culturală. Acolo s-au ţinut şedinţe ale Asociaţiei literare, unde se comentau operele lui Boileau şi Lamartine, se discutau traducerile şi gramaticile redactate de Eliade Rădulescu ori s-a pus la cale editarea Curierului românesc. Un cabinet de lectură şi o librărie a neamţului Walbaum întregeau statutul intelectual al casei Golescului. Orchestra formată din copii de ţigan de pe moşia sa Goleşti (Argeş) a fost o pepinieră de instrumentişti prestigioşi, între care unii au luat numele stăpânului; printre ei, faimoasa dinastie Dinicu (lăutari şi deopotrivă interpreţi de muzică cultă).

La moartea proprietarului (1832), casa a intrat în stăpânirea statului şi o vreme cele 25 de camere au adăpostit servicii guvernamentale. În 1837, vodă Alexandru Dimitrie Ghica a hotărât s-o transforme în reşedinţă domnească; a adus mobilă Empire, răleţită mai apoi pe moşiile urmaşilor. La mijlocul sec. al XIX-lea palatul a avut oaspeţi iluştri: compozitorul Fr. Liszt, principele Demidoff, baronul Vecsera, principele Miloş Obrenovici, diplomaţi etc.

În vremea lui Bibescu Vodă (1842-1848) baluri, sindrofii, serate muzicale au urmat neîntrerupt, în mijlocul lor strălucind soţia acestuia,  Mariţica Văcărescu, femeie frumoasa dar capricioasă şi egoistă peste fire.

Tot aici a funcţionat guvernul revoluţionar la 1848 şi s-au desfăşurat scene memorabile cu trădări, abjurări şi reveniri – aşa cum se desfăşoară mereu viaţa politică românească.

Paşale turceşti, comandanţi de corpuri militare (în vremea lui Barbu Ştirbei) şi-au avut vremelnic sediul în palatul de pe podul Mogoşoaii. Când a venit la Bucureşti, în 1859, Al. I. Cuza intra într-o adevărată ruină: camere golite, murdare, cu tavanul „ca de cârciumă” la sala Tronului. Încet, încet, prin grija doamnei Elena Cuza, vechiul Belvedere al Golescului şi-a recăpătat ţinuta prestigioasă de reşedinţă domnească. Dar tot aici a fost silit vodă Cuza să abdice, în noaptea de 11 februarie 1866. „Lovitura dezonorantă”, cum a numit-o N. Iorga, a creiat un vid de putere, umplut peste trei luni, la 10 mai, de proclamarea ca domn al ţării a lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen.

Gospodar şi conştient de menirea sa ca suveran ca nimeni altul, principele Carol a transformat mohorâta clădire în palatul impozant de mai târziu. Cu ajutorul francezului Gottereau a refăcut o aripă a clădirii. Draperii, perdele, garnituri, candelabre, tablouri, vase Gallé, Daum Nancy au împodobit casa conferindu-i statutul de reşedinţă regală. Viaţa familiei regale, în componenta ei publică, avea să se desfăşoare aici, neîntrerupt, până în noiembrie 1916. După ocupaţia germană (1916-1918), când grija palatului a avut-o Al. Tzigara Samurcaş, fiind cruţat de devastare, suveranii Unirii, Ferdinand şi Maria, s-au întors la reşedinţa lor. În 1927 palatul a fost refăcut în întregime, după planurile arh. D. Nenciulescu.

La plecarea regelui Mihai I, în februarie 1948, palatul a devenit depozit pentru obiectele de preţ confiscate din reşedinţele regale sau din case particulare. Din multitudinea de bunuri astfel însuşite de regimul comunist s-au constituit colecţiile de artă ce formează, din 1951, patrimoniul (expoziţii şi depozite) muzeului.

Între 1866 şi 1948 aici a funcţionat palatul regal. Evenimente cu valoare de simbol s-au desfăşurat în interiorul lui; i-au trecut pragul personalităţi de rezonanţă internaţională. Statalitatea României a fost întruchipată, pentru majoritatea românilor, de această clădire. Şi totuşi, până astăzi, pe faţadă nu a fost pusă o placă amintitoare a semnificaţiei acelor ani.

Republicanism exagerat, ştergere a memoriei, indiferenţă crasă? Cititorul e poftit să se pronunţe.



20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

08
/10
/16

Oraş cosmopolit, cu o activitate comercială susţinută, Bucureştiul a fost sute de ani loc de întâlnire pentru negustori de toate naţiile. Între aceştia cei mai reprezentativi rămân grecii, evreii şi armenii. Cei din urmă s-au aşezat într-un cartier compact, liniştit, curat, cu case temeinic clădite, în jurul bisericii care le aminteşte neamul.

07
/10
/16

Pe o întindere de 100.000 de metri pătraţi, având în centru spaţiul actual al halelor din spatele magazinului BUCUR, Târgul Moşilor a reprezentat, până la Primul Război Mondial, o formă de perpetuare a tradiţiei din vremea daco-romanilor.

07
/09
/16

Setea de cultură a bucureştenilor s-a manifestat plenar în a doua jumătate a sec. al 19-lea. Un grup de iniţiativă, creat în vremea lui Cuza Vodă, a început să organizeze, seara la ora 9.00, conferinţe în casele lui Costache Ghica de lângă Cişmigiu (în piaţa Valter Mărăcineanu de azi).

29
/08
/16

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.

22
/08
/16

Viaţa publică, destul de firavă în sec. al XVII-lea, se desfăşura mai ales în cafenele. Cea dintâi atestată documentar a fost a lui Kara Hamie, în 1667, pe un loc învecinat cu biserica Doamnei de azi. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, pe Calea Şerban Vodă (podul Beilicului) se înşirau destule cafenele, toate la dispoziţia mai cu seamă a turcilor.

16
/08
/16

Înainte de a fi un obiect uzual, automobilul a fost unul de lux. Primul exemplar a fost adus la Bucureşti în 1880 de Barbu Bellu, din familia care a donat terenul pentru cimitirul de mai târziu cu acelaşi nume. Era un Peugeot de 4 CP; „trăsură cu 4 locuri”, i-au spus amuzaţi şi neîncrezători ai noştri.

16
/07
/16

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

15
/07
/16

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion's – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

Pagina 2 din 3123