Casă boierească – palat domnesc – muzeu de artă
https://www.ziarulmetropolis.ro/casa-boiereasca-palat-domnesc-muzeu-de-arta/

Locul pe care se înalţă astăzi Muzeul de Artă al României îşi are cel dintâi stăpân cunoscut în documente, la sfârşitul sec. XVII, pe Voicu Fişcu Seimeanul.

Un articol de Georgeta Filitti|29 octombrie 2016

Au urmat alţii, care şi-au pierdut zeci de ani în procese, un Colfescu, urmaş al ucigaşului lui Antim Ivireanul, până când, în 1812, boierul luminat Dinicu Golescu cumpără, cu 45 ooo de taleri, casa cu şindrilă deasupra. A dărâmat-o, ridicând cea dintâi clădire cu acoperiş de fier din Bucureşti. Era uriaşă (numai sufrageria putea cuprinde 40 de meseni) şi a avut, tot ca o noutate, prima sală de biliard. Dar menirea principală a casei a fost una culturală. Acolo s-au ţinut şedinţe ale Asociaţiei literare, unde se comentau operele lui Boileau şi Lamartine, se discutau traducerile şi gramaticile redactate de Eliade Rădulescu ori s-a pus la cale editarea Curierului românesc. Un cabinet de lectură şi o librărie a neamţului Walbaum întregeau statutul intelectual al casei Golescului. Orchestra formată din copii de ţigan de pe moşia sa Goleşti (Argeş) a fost o pepinieră de instrumentişti prestigioşi, între care unii au luat numele stăpânului; printre ei, faimoasa dinastie Dinicu (lăutari şi deopotrivă interpreţi de muzică cultă).

La moartea proprietarului (1832), casa a intrat în stăpânirea statului şi o vreme cele 25 de camere au adăpostit servicii guvernamentale. În 1837, vodă Alexandru Dimitrie Ghica a hotărât s-o transforme în reşedinţă domnească; a adus mobilă Empire, răleţită mai apoi pe moşiile urmaşilor. La mijlocul sec. al XIX-lea palatul a avut oaspeţi iluştri: compozitorul Fr. Liszt, principele Demidoff, baronul Vecsera, principele Miloş Obrenovici, diplomaţi etc.

În vremea lui Bibescu Vodă (1842-1848) baluri, sindrofii, serate muzicale au urmat neîntrerupt, în mijlocul lor strălucind soţia acestuia,  Mariţica Văcărescu, femeie frumoasa dar capricioasă şi egoistă peste fire.

Tot aici a funcţionat guvernul revoluţionar la 1848 şi s-au desfăşurat scene memorabile cu trădări, abjurări şi reveniri – aşa cum se desfăşoară mereu viaţa politică românească.

Paşale turceşti, comandanţi de corpuri militare (în vremea lui Barbu Ştirbei) şi-au avut vremelnic sediul în palatul de pe podul Mogoşoaii. Când a venit la Bucureşti, în 1859, Al. I. Cuza intra într-o adevărată ruină: camere golite, murdare, cu tavanul „ca de cârciumă” la sala Tronului. Încet, încet, prin grija doamnei Elena Cuza, vechiul Belvedere al Golescului şi-a recăpătat ţinuta prestigioasă de reşedinţă domnească. Dar tot aici a fost silit vodă Cuza să abdice, în noaptea de 11 februarie 1866. „Lovitura dezonorantă”, cum a numit-o N. Iorga, a creiat un vid de putere, umplut peste trei luni, la 10 mai, de proclamarea ca domn al ţării a lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen.

Gospodar şi conştient de menirea sa ca suveran ca nimeni altul, principele Carol a transformat mohorâta clădire în palatul impozant de mai târziu. Cu ajutorul francezului Gottereau a refăcut o aripă a clădirii. Draperii, perdele, garnituri, candelabre, tablouri, vase Gallé, Daum Nancy au împodobit casa conferindu-i statutul de reşedinţă regală. Viaţa familiei regale, în componenta ei publică, avea să se desfăşoare aici, neîntrerupt, până în noiembrie 1916. După ocupaţia germană (1916-1918), când grija palatului a avut-o Al. Tzigara Samurcaş, fiind cruţat de devastare, suveranii Unirii, Ferdinand şi Maria, s-au întors la reşedinţa lor. În 1927 palatul a fost refăcut în întregime, după planurile arh. D. Nenciulescu.

La plecarea regelui Mihai I, în februarie 1948, palatul a devenit depozit pentru obiectele de preţ confiscate din reşedinţele regale sau din case particulare. Din multitudinea de bunuri astfel însuşite de regimul comunist s-au constituit colecţiile de artă ce formează, din 1951, patrimoniul (expoziţii şi depozite) muzeului.

Între 1866 şi 1948 aici a funcţionat palatul regal. Evenimente cu valoare de simbol s-au desfăşurat în interiorul lui; i-au trecut pragul personalităţi de rezonanţă internaţională. Statalitatea României a fost întruchipată, pentru majoritatea românilor, de această clădire. Şi totuşi, până astăzi, pe faţadă nu a fost pusă o placă amintitoare a semnificaţiei acelor ani.

Republicanism exagerat, ştergere a memoriei, indiferenţă crasă? Cititorul e poftit să se pronunţe.



06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.

09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).

Pagina 3 din 3123