Cătălina Buzoianu în zece gânduri despre teatru
https://www.ziarulmetropolis.ro/catalina-buzoianu-in-zece-ganduri-despre-teatru/

„Scriu cu imagini – aş putea spune despre oricare spectacol al meu.” Dacă traseul Cătălinei Buzoianu în teatru este sau nu rezumat în aceste cuvinte e o discuţie în sine. Dar ele redau, aproape ca un mic poem, întreaga ei gândire/ creaţie regizorală.

Un articol de Monica Andronescu|5 August 2019

S-a născut pe 13 aprilie 1938, la Brăila, și a marcat ultima jumătate de secol a teatrului românesc. Fără ea lumea teatrului ar fi fost mult, mult mai săracă. În adolescență, când i-am descoperit prima dată universul, într-o seară oarecare, când am intrat la Teatrul Bulandra și am văzut celebrul, minunatul „Patul lui Procust”, a fost unul din acele momente hotărâtoare, magice, în care m-am îndrăgostit iremediabil de teatru și de teatrul Cătălinei Buzoianu. Au fost apoi ani în care i-am simțit teribil lipsa… Azi, când ea nu mai e pe pământ, când știm că a luat cu ea magia toată a lumilor pe care numai ea știa să le creeze pe scenă, se așază peste toate un gust amar de cenușă.

Și recitești acea minunată „Mnemosina, bunica lui Orfeu”, o stranie autobiografie, o carte cum nu mai există în literatura română, și preferi, printre atâtea voci false, să-i lași cuvintele să vorbească. Pentru cei care au cunoscut-o și pentru cei care nu vor mai apuca niciodată să-i vadă creațiile, pentru toți deopotrivă. Vocea ei rămâne unică. Cătălina Buzoianu vorbea despre teatru ca nimeni altcineva, cu o poezie irepetabilă. Zece gânduri despre teatru…

1.

„Spectacolul contemporan este un eseu în imagini. Spaţiu al ideilor, spaţiu al cuvântului, spaţiu sonor, care acţionează asupra spectatorului la toate nivelurile: intelectual, spiritual, afectiv, senzorial. Regizorul este un eseist care vorbeşte în imagini.”

2.

„Un spectacol de teatru este o structură, o construcţie elaborată după severe principii arhitecturale. Un plan serios, proiectat după legi riguroase, determină aspectul, funcţionalitatea şi rezistenţa clădirii. Certitudine minată de melancolie. Căci natura spectacolului de teatru este labilă, structura sa, oricât de riguros arhitecturizată, este friabilă. O arhitectură solidă este, ea însăşi, minată de pericolul sclerozei. Asistăm, întristaţi, la spectacole de teatru altădată vii, strălucitoare, astăzi muzeale, devenite carapace inerte ale vanităţii noastre de a fixa în timp o imagine sculptată în materia evanescentă a iluziei omeneşti.”

3.

Iubesc termenul de baroc. Iubesc arta barocă. Dar nu cred că toate spectacolele mele sunt baroce. Când am debutat, se purtau antiteatrul, spațiile goale, muzica era considerată ceva melodramatic. Eu am simțit nevoia să mă desfășor pe toate compartimentele unei montări. Am o natură tumultuoasă. E o problemă de fecunditate. Ține de natura mea feminină. Limitele, dar și calitățile, în viață sau în profesie, tot ea mi le dă. Am o mare capacitate de a trăi. Trăiesc din plin viața. N-am avut numai experiențe plăcute. Greutățile m-au făcut să sufăr, am dobândit discernământ. Nu-mi pare rău că am dus-o și greu. Am cunoscut viața nu numai din cărți, la modul livresc. Piesele care mi-au ieșit cel mai bine sunt cele care mi-au corespuns ca experiență personală.

4.

„Arta regizorului poartă în ea germenii propriei sale distrugeri. (…) Materialul nostru e lunecos şi periculos ca şarpele veninos, mişcător şi plin de necunoscute ca o picătură de apă privită la microscop, supus putrezirii şi viermelui uitării ca hârca rânjită a lui Yorick. Alcătuiri de fragilităţi, construcţiile noastre, castele de nisip, se fac una cu pământul sub talpa grea, nemiloasă, a Timpului. Regizorul este un Don Quijote agăţat de bună-voie de aripa morii de vânt.”

5.

Actorul: Mesagerul, Mediatorul Hermes, Cel care asigură comerțul cu ideile nemuritoare! Actorul! Minunată, imprevizibilă, capricioasă, vie, sclerozată, moartă, reînviată veșnic din grămăjoare neînsemnate de cenușă ale atâtor incendii, stranie, inefabilă făptură!

Actorul! Copil al naturii, inocent, crud, năbădăios care varsă pe scândura șubredă șiroaie de lacrimi adevărate din adâncurile sufletului său torturat de demonii orgoliului și ai umilinței.

Actorul! Clovn trist, el râde spre cerul mincinos, orbitor, al reflectoarelor, râde privind în apele oglinzii biata lume de mucava și clei mirositor, singura mirifică, ideală.

Actorul! Caliban, Ariel și Prospero! Monstru sacru! Centaur al mitologiei colective, cel care poate fi, o clipă, Zeul, setea noastră nestinsă de absolut sau Omul – neliniștită clepsidră a cunoașterii.

6.

Regizorul celebrează natura sacră a actorului, ca în misterele străvechi, declanșând, cu intuiția psihanalistului, forțele ascunse ale naturii sale neștiute, cizelând, polizând cu dragoste statuia vie a perfecțiunii imposibile.

7.

Regizorul curăță noroiul clișeelor sedimentate, destupă găurile izvoarelor ascunse, declanșează jerbe de adevăruri imprevizibile, misterioase din adâncurile naturii umane. Cu instrumente fine, de optician al sufletului, regizorul îndepărtează țesuturile apărătoare și sângele viu al neliniștitelor spaime se răspândește în sistemul de vase comunicante al scenei. Delicate incizii și îndrăznețe suturi ale nervilor provoacă reacții în lanț, descărcări electrice ale unor senzații uitate. În periculoasa operație pe cord deschis, regizorul și actorul par, ca într-un crud, sângeros ritual solar aztec, sacerdotul și victima emisară, iar inima smulsă cu ascuțitul cuțit de obsidian – zbătându-se vie sub cuțitul de foc al zeului vieții –, jerfa neîncetată a milioanelor de eroi anonimi ai teatrului lumii. În lunga, nesfârșita noapte lunară a spectacolului milenar, sub soarele artificial al torțelor, lumânărilor, reflectoarelor, regizorul se dezagregă și devine materie fecundă absorbită în același sistem de vase comunicante al scenei. Ca djinul din ulciorul fermecat, regizorul iese și se destramă uriaș în aerul scenei atâta timp cât este nevoie de el pentru ca făptura vulnerabilă care îi invocă să prindă putere, contur. Apoi dispare sau rămâne în spațiul spectacolului ca un abur, ca o părere…

8.

Actorul și Regizorul! Inseparabila făptură perfectă și strălucitoare a echilibrului universal, făptură de sânge, lacrimi și revoltă, ultragiată și hipersensibilă, umilită și strivită în carnea și simțirea omenească, pentru a dărui oamenilor o picătură de frumos, de iluzie, de ideal, de cunoaștere a insondabilei naturi ale cărei părți suntem.

Nu cunosc alt adevăr fundamental al profesiei noastre decât cel al comuniunii depline dintre Actor și Regizor, al luptei pe viață și pe moarte între Actor și Regizor, al izbândii amândurora prin miraculosul deplin, triumfător al spectacolului.

9.

Sunt naturi artistice care mă pasionează. Obișnuiesc să „dezbrac” actorul, să-l dezgolesc. Când se repetă ușor, poate fi și superficial. Lucrurile pot fi la primul nivel, la prima mână. În general, actorii buni cu care am lucrat mai avuseseră performanțe. Eu știu cât de greu le vine să iasă dintr-un rol. Majoritatea riscă să se manierizeze după un succes. Îmi plac actorii care își simt limitele și pentru care personajul înseamnă competiție cu sine, un nou salt mortal: așa este fiecare rol pentru Ștefan Iordache. E un interpret pe care îl admir foarte mult, partener ideal în repetiție. În concepția mea despre teatru, actorului îi revine primul loc. Am făcut spectacole fără decor („Romeo și Julieta”, „Bolnavul închipuit”), în cadrul cărora sarcina artistică îi revenea în exclusivitate. Montările le văd ca pe niște experiențe existențiale ale unui anumit moment, o posibilitate de contact cu ceva din natura umană. Întâlnirile trebuie să fie ca niște scântei, ca în viață, în dragoste. Pentru asta e nevoie de sinceritate, de dezbărare de orgoliu, de dăruite totală.

10.

Eu sunt melomană. Îmi place spectacolul de operă în sensul în care îl teoretizează Wagner, ca spectacol-total. „Oedip” și „Lumea de pe Lună” sunt spectacole-concert, etape intermediare spre marile reprezentații de operă pe care mi le doresc. Cred că nu greșesc când spun că fiecare reprezentație a mea are o temă muzicală, o tonalitate, o linie muzicală anume. De fapt, de la prima lectură obișnuiesc să-mi „cânt” spectacolele. Nu pentru a le da tonuri actorilor, ci pentru a le sugera modul în care textul respectiv se răsfrânge în universul meu lăuntric. Atunci simt patetismul și surdina, violența și seninul, adevărul adânc pe care-l descopăr cufundându-mă în undele lui sonore ca într-o cantată de Bach. Întreg spectacolul funcționează pe principiul operei, cu soliști, cor, orchestră. Nu-mi pot imagina teatrul fără o severă arhitectură sonoră, fără o orchestrare viguroasă a vocilor actorilor, aceste minunate instrumente ale naturii. Încă de la primele repetiții obișnuiesc să acordez vocile pe principiul arie-monolog, duct-dialog, sau piesă de amplă amplitudine compozițională, de tip simfonic.

17
/08
/19

Când s-a stins din viață, pe 9 august 1991, Cella Delavrancea avea 104 ani. Prima fiică a scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea şi a soţiei sale, profesoară iniţiată în ale pianului, a rămas în memoria colectivă și prin această particularitate a destinului, anume longevitatea ieșită din comun. Totuși, prezența ei în istoria culturii postbelice de la noi se află sub un con de umbră.

05
/08
/19

„Scriu cu imagini – aş putea spune despre oricare spectacol al meu.” Dacă traseul Cătălinei Buzoianu în teatru este sau nu rezumat în aceste cuvinte e o discuţie în sine. Dar ele redau, aproape ca un mic poem, întreaga ei gândire/ creaţie regizorală.

02
/08
/19

Ultima lună de vară vine cu evenimente culturale de impact, precum Festivalul Anonimul, în Delta Dunării, Festivalul de Teatru Independent Undercloud, la Muzeul Țăranului din București, sau Festivalul Internațional George Enescu, ce-și deschide porțile în ultima zi din august.

31
/07
/19

S-a născut pe 1 august 1939... Ajunsă la optzeci de ani, actrița Valeria Seciu, retrasă din viața profesională, pare, dacă ne e permisă o parafrază, să se situeze în „calmul valorilor”, venit, paradoxal, tocmai din neliniștea creatorului de cursă lungă.

21
/07
/19

Pe 21 iulie 1899, la Oak Park, Illinois, se năștea Ernest Hemingway. 120 de ani mai târziu, vă propunem să ni-l amintim pe scriitorul de Nobel din mărturiile pe care acesta i le-a lăsat biografului său A.E. Hotchner. Punctul de plecare îl reprezintă Parisul lui Hemingway; aruncăm apoi o privire înspre iubirile, accidentele de avion sau ultimele zile ale acestuia.

21
/06
/19

22 iunie 1963. Ultima zi din viața unei artiste care a îndrăznit: să viseze, să se încăpățâneze, să râdă de convenții și prejudecăți, să dezvăluie cântecul popular într-un fel în care nimeni nu l-a mai dezvăluit, pe scurt, să facă artă autentică în vremuri măcinate de boli grele.

29
/05
/19

METROPOLIS SPECIAL Vă invităm să (re)descoperiți povestea de dragoste dintre Carol al II-lea și Elena Lupescu, așa cum ne-o înfățișează scriitoarea Tatiana Niculescu în cea mai nouă dintre cărțile sale – „Regele și Duduia” (Editura Humanitas, 2019).

27
/05
/19

Regizoarea Carmen Lidia Vidu rememorează în exclusivitate pentru Ziarul Metropolis experiența participării sale, cu spectacolul „Jurnal de România. Timișoara”, parte a proiectului de teatru documentar „Jurnal de România”, la Festivalul Voice of Europe, de la Jena, Germania, desfășurat între 20 și 26 mai 2019. Vă invităm să descoperiți o poveste de succes din teatrul autohton de azi!

20
/05
/19

Călătorie în timp, „Melmoth” ne invită să ne întoarcem spre tenebrosul gotic. Ne dezvăluie oameni care ar fi putut fi și istorii născute din istoria pe care o descoperim neîncetat, încercăm să o înțelegem. Noi, cititorii, devenim martori și vedem în fața ochilor scene impresionante din istorii atroce, cum ar fi genocidul armean sau Holocaustul.

Page 1 of 1212345...10...Last »