Cațavencu & Mondialul Metropolis
https://www.ziarulmetropolis.ro/catavencu-mondialul-metropolis-ziua-mondiala-a-libertatii-presei/

“Onorabili concetăţeni, fraţilor, iertaţi-mă fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea m-a tulburat aşa de tare, suindu-mă la această tribună, pentru a vă spsune şi eu, ca orice român, ca orice fiu al ţării sale, în aceste momente solemne că mă gândesc la ţărişoara mea, la România, la fericirea ei, la progresul ei, la viitorul ei… (…)” – Caţavencu, O scrisoare pierdută.

Un articol de Petre Ivan|3 mai 2018

Și pentru că marele dramaturg s-a stins din viață acum mai bine de un veac, nu a mai apucat, din păcate, nici Ziua Mondială a Libertăţii Presei, nici să zugrăvească, așa cum numai dumnealui știa, politica zilelor noastre, chit că opera sa este, astăzi, mai actuală ca niciodată

De altfel, regretatul Alexandru Paleologu spunea, într-un interviu că “(…) democraţia parlamentară, în genere, păstrează aproape intact spiritul caragialian, atitudinile şi limbajul clasei politice actuale seamănând izbitor cu cele din Momente ori din piesele lui Caragiale. Eroii săi se află printre noi. Uitaţi-vă în jur, deschideţi televizorul, răsfoiţi presa şi-i veţi recunoaşte.”

Așadar, să urmărim secvența antologică amintită din capodopera lui Ion Luca Caragiale „O scrisoare pierdută”, spectacol pus în scenă la Teatrul Bulandra de regizorul Liviu Ciulei, în  anul 1982. Desigur,  doar dacă aveți curaj… Vorba aia:

“Vreţi să continuăm? Aveţi curaj? Aveţi curaj să rezistaţi la ceea ce se veți vedea în continuare? Nu aveţi ezitări? Vreţi să vizionăm împreună? Şi ar mai merge o ultimă întrebare – unii mi-au zis să nu o pun, alţii mi-au zis să o pun. Până la urmă suntem între noi: vreţi să urmărim și anul acesta împreună, aici, pe ZM, Mondialul Metropolis?”

* * *

O duminică fără sfârşit! – Mondialul Metropolis

Cu treizeci şi doi de ani în urmă, la mijloc de vară la umbra unei bolţi cu viţă de vie roditoare îl ascultam pe Tudor Gheorghe şi aveam o revelaţie fotbalistică.

by Dede’s (14 Iulie 2014)

Melodia era melancolică, versurile triste (Mamă, eşti mai frumoasă / ca o duminică fără sfârşit / Când se-aude plânsul ierbii / Sunând sub câmpul înverzit ) iar eu încă mai suspinam după Mondialul spaniol ce îşi dăduse ultima suflare cu un meci Italia – Germania, pe care încă îl mai visez atunci când crinii îşi fac de cap şi ne asaltează unul dintre simţuri.

Atunci a fost prima oară când m-am gândit la ceva mai frumos decât o duminică fără sfârşit, un campionat mondial fără sfârşit. Ca multe din visurile copilăriei nici acesta nu se poate. Argentina – Germania a pus punct unei duminici de o lună, dar rămânem cu speranţa, noi suporterii fără frontiere, că peste patru ani o luăm de la capăt.

Tot noi, dar din poziţia de suporteri ai României, nu ştim când şi cum o vom mai lua de la capăt. Fotbalul nostru, din ce în ce mai orfan de rezultate, ne trimite sentimentele în exil. Naţionala nu se mai califică la mondiale şi astfel, suporter de pripas îmi trag un tricou cu Argentina, îmi pun o şapcă olandeză şi visez alături de costaricani aşteptând să se mai nască un Hagi sau măcar un Dorinel Munteanu.

Să curgă berea, dar să curgă rigurosMondialul Metropolis

Germania nu mai aşteaptă nimic, au fost suficienţi ultimii 24 de ani. Acum a venit vremea bucuriei pentru ei. Să curgă berea, dar să curgă riguros, în Germania şi beţia e bine organizată. Argentina a aşteptat un nou Maradona şi a primit un Messi mic, jumătate fotbalist, jumătate produs de marketing.

Odioasă decizia de a-l desemna pe zecarul argentinian, omul care mai mult merge cel mai bun jucător al turneului, o continuare stupidă, regizată prin birouri, a unui duel cu Cristiano Ronaldo, care are mai mult legătură cu lumea afacerilor decât cu lumea fotbalului.

Dacă tot a venit vorba de fotbalişti adevăraţi, oameni care dau ritmul unei echipe, atunci să notăm două nume: Javier Mascherano şi Bastian Schweinsteiger. Desigur nu sunt foarte atractivi pentru reclame la şampon sau la chiloţi, dar orice antrenor ştie că pe astfel de jucători se poate baza atunci când pleacă la un „război” adevărat.

Statisticienii lucrează febril, povestitorii se trag la umbră pentru a decanta poveştile cu tâlc de întâmplările condamnate la uitare. Vom reveni, într-o altă duminică!

Foto: Octavian Cotescu, în spectacolul O scrisoare pierdută – captură youtube

06
/11
/14

Mă numesc Andrei Crăciun, am treizeci și unu de ani, împliniți miraculos pe 23 iulie 2014, în ciuda, poate chiar în disprețul, tuturor celor întâmplate în decursul vieții mele. Cel puțin o dată inima mea a fost ținută în funcțiune în mod artificial.

25
/10
/14

Generalul, senatorul, mânuitorul de icoane, tatăl şi mama vitregă a „Generaţiei de Aur”, Anghel Iordănescu face cărţile convocărilor pentru meciul cu Irlanda de Nord. Citită în cheia care trebuie, informaţia este că în proporţie de 99,9 % (adică un 6,66 întors) acesta este noul manager, director tehnic sau antrenor sub acoperire al echipei naţionale,urmând să fie ajutat de un „copil” al său.

16
/10
/14

Căzut în capcana eficienţei cu orice preţ, fotbalul nostru a început să moară, puţin câte puţin. La orice colţ de stradă strâmbă se găseşte câte un specialist care te întreabă răstit: „Ce doreşti, spectacol sau eficienţă?”. Aş vrea să răspund nuanţat, cu procente, dar deja răbdarea umanităţii a expirat şi mai avem doar variantele DA sau NU.

10
/10
/14

Naţionaliştii de pripas şi-au pus fularul tricolor în jurul gâtului şi au ieşit la defilare. Că nu ştiu ei foarte bine ce e dragostea...de ţară, de fotbal, de oameni, nici nu mai contează, o gură mare e capabilă să anihileze un întreg batalion de idei, sentimente şi concepte bine structurate.

01
/10
/14

De la primul descălecat al lui Marcel Pavel pe iarba suferindă a Arenei Naţionale era clar pentru orice om cu spirit de observaţie că fotbalul nostru are o problemă cu imnurile, nu cu acordurile muzicale, ci cu versurile. Dornic să facă ceva notabil după ce l-a înlocuit pe Mircea Sandu, noul şef al Federaţiei de Fotbal, Răzvan Burleanu, a cotcodăcit câteva luni şi a ouat un ... imn.

29
/09
/14

Practica și mentalitatea din țara mea, unde am ales sa trăiesc și să funcționez, se arată din ce în ce mai ostilă față de felul independent și suveran de a-mi exersa profesia și de a-mi duce existența în mod privat, fără să reprezint vreo greutate pentru fondurile publice. Bănuiesc că așa simt și ceilalți suverani și independenți - indiferent de profesia aleasă...

21
/09
/14

Ţara s-a umplut de festivaluri de film şi de proiecţii în spaţii „alternative”. Dacă locuieşti în Bucureşti, primăvara şi toamna ai la dispoziţie aproape săptămânal câte un festival, o retrospectivă sau un ciclu de filme. Oferta este uneori copleşitoare. Şi ce e rău în asta?

13
/08
/14

Când eram mai tânăr începusem să scriu o nuvelă în care toți oamenii care se sinucideau ajungeau în rai, unde însuși Bunul Dumnezeu îi întâmpina călduros și îi felicita, ca pe singurii care înțeleseseră cu adevărat calea. Luciditatea îi îndemna pe toți la decența gestului final.

04
/06
/14

Mă gândesc că trăirea deplină a momentului trebuie să se consume izolându-mă complet de lumea din jur. Orice implicare sau amestec din exterior poate deranja și infesta curățenia și seninătatea intimității. Trebuie să închid lumea de afară în jurul meu. Este foarte grea această performanță, cere credință, curaj, caracter, putere… Este o virtute…

14
/05
/14

În Univers, orice organism crește necontenit pînă apare anticorpul său. Totul apare dintr-o nevoie și cu un rost, nimic nu este întâmplător. E frumos să te poți considera muzician, artist, mai ales de jazz, de blues, de rock sau de world music… Da, prin așa ceva devii interesant pentru toți ceilalți. Ești diferit și te simți mai special. Așa și este, suntem diferiți, prin frazare, prin aspirații, talent, disponibilitate și asumarea pumnului primit tocmai de la cei pentru care ne dăruim și jucăm acest rol.