Cațavencu & Mondialul Metropolis
https://www.ziarulmetropolis.ro/catavencu-mondialul-metropolis-ziua-mondiala-a-libertatii-presei/

“Onorabili concetăţeni, fraţilor, iertaţi-mă fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea m-a tulburat aşa de tare, suindu-mă la această tribună, pentru a vă spsune şi eu, ca orice român, ca orice fiu al ţării sale, în aceste momente solemne că mă gândesc la ţărişoara mea, la România, la fericirea ei, la progresul ei, la viitorul ei… (…)” – Caţavencu, O scrisoare pierdută.

Un articol de Petre Ivan|3 mai 2018

Și pentru că marele dramaturg s-a stins din viață acum mai bine de un veac, nu a mai apucat, din păcate, nici Ziua Mondială a Libertăţii Presei, nici să zugrăvească, așa cum numai dumnealui știa, politica zilelor noastre, chit că opera sa este, astăzi, mai actuală ca niciodată

De altfel, regretatul Alexandru Paleologu spunea, într-un interviu că “(…) democraţia parlamentară, în genere, păstrează aproape intact spiritul caragialian, atitudinile şi limbajul clasei politice actuale seamănând izbitor cu cele din Momente ori din piesele lui Caragiale. Eroii săi se află printre noi. Uitaţi-vă în jur, deschideţi televizorul, răsfoiţi presa şi-i veţi recunoaşte.”

Așadar, să urmărim secvența antologică amintită din capodopera lui Ion Luca Caragiale „O scrisoare pierdută”, spectacol pus în scenă la Teatrul Bulandra de regizorul Liviu Ciulei, în  anul 1982. Desigur,  doar dacă aveți curaj… Vorba aia:

“Vreţi să continuăm? Aveţi curaj? Aveţi curaj să rezistaţi la ceea ce se veți vedea în continuare? Nu aveţi ezitări? Vreţi să vizionăm împreună? Şi ar mai merge o ultimă întrebare – unii mi-au zis să nu o pun, alţii mi-au zis să o pun. Până la urmă suntem între noi: vreţi să urmărim și anul acesta împreună, aici, pe ZM, Mondialul Metropolis?”

* * *

O duminică fără sfârşit! – Mondialul Metropolis

Cu treizeci şi doi de ani în urmă, la mijloc de vară la umbra unei bolţi cu viţă de vie roditoare îl ascultam pe Tudor Gheorghe şi aveam o revelaţie fotbalistică.

by Dede’s (14 Iulie 2014)

Melodia era melancolică, versurile triste (Mamă, eşti mai frumoasă / ca o duminică fără sfârşit / Când se-aude plânsul ierbii / Sunând sub câmpul înverzit ) iar eu încă mai suspinam după Mondialul spaniol ce îşi dăduse ultima suflare cu un meci Italia – Germania, pe care încă îl mai visez atunci când crinii îşi fac de cap şi ne asaltează unul dintre simţuri.

Atunci a fost prima oară când m-am gândit la ceva mai frumos decât o duminică fără sfârşit, un campionat mondial fără sfârşit. Ca multe din visurile copilăriei nici acesta nu se poate. Argentina – Germania a pus punct unei duminici de o lună, dar rămânem cu speranţa, noi suporterii fără frontiere, că peste patru ani o luăm de la capăt.

Tot noi, dar din poziţia de suporteri ai României, nu ştim când şi cum o vom mai lua de la capăt. Fotbalul nostru, din ce în ce mai orfan de rezultate, ne trimite sentimentele în exil. Naţionala nu se mai califică la mondiale şi astfel, suporter de pripas îmi trag un tricou cu Argentina, îmi pun o şapcă olandeză şi visez alături de costaricani aşteptând să se mai nască un Hagi sau măcar un Dorinel Munteanu.

Să curgă berea, dar să curgă rigurosMondialul Metropolis

Germania nu mai aşteaptă nimic, au fost suficienţi ultimii 24 de ani. Acum a venit vremea bucuriei pentru ei. Să curgă berea, dar să curgă riguros, în Germania şi beţia e bine organizată. Argentina a aşteptat un nou Maradona şi a primit un Messi mic, jumătate fotbalist, jumătate produs de marketing.

Odioasă decizia de a-l desemna pe zecarul argentinian, omul care mai mult merge cel mai bun jucător al turneului, o continuare stupidă, regizată prin birouri, a unui duel cu Cristiano Ronaldo, care are mai mult legătură cu lumea afacerilor decât cu lumea fotbalului.

Dacă tot a venit vorba de fotbalişti adevăraţi, oameni care dau ritmul unei echipe, atunci să notăm două nume: Javier Mascherano şi Bastian Schweinsteiger. Desigur nu sunt foarte atractivi pentru reclame la şampon sau la chiloţi, dar orice antrenor ştie că pe astfel de jucători se poate baza atunci când pleacă la un „război” adevărat.

Statisticienii lucrează febril, povestitorii se trag la umbră pentru a decanta poveştile cu tâlc de întâmplările condamnate la uitare. Vom reveni, într-o altă duminică!

Foto: Octavian Cotescu, în spectacolul O scrisoare pierdută – captură youtube

31
/10
/18

O fi ea ultima zi de octombrie în calendar (adică ziua în care s-au născut Alehin - șahistul, Helmut Newton – fotograful, Barbara Bel Geddes – Miss Ellie din Dallas, Bud Spencer – Piedone din film, nu cel de la primărie și, bineînțeles, Marco van Basten - fotbalistul olandez și ziua în care au murit Egon Schiele – pictorul și Federico Fellini – cineastul), dar afară e o vreme atât de frumoasă de-ți vine s-o inviți la un dans, nu alta!

15
/10
/18

Pe Vic Chesnutt* l-am văzut prima oară atunci când cei de la “Cowboy Junkies” l-au invitat să cânte cu ei pe “Trinity Revisited”. Cu pălăriuța aia ciudată, figura lui îmi amintea de Tolouse Lautrec și de Michel Petrucciani. Poate și de Peter Sellers, atunci când îl parodia pe Lautrec, în Pantera Roz.

05
/10
/18

Am văzut și eu meta-filmul lui Jude, ăla cu titlul tltr (“too long to read”, pentru cei născuți înainte de 2000). Nu că-i rău, că nu-i rău... nu că-i bun, că nici prea bun nu e... necesar nici atât... dar să mergeți să-l vedeți că ceva-ceva tot oți alege din el.

01
/10
/18

Două mâini legate de corpuri diferite mi-au întins azi nişte fluturași din care aflam că e foarte posibil să îmi pierd copilul pentru că îl vor lua homosexualii. Bună treabă, în acest caz, strict particular, având în vedere că e majoră și fată, cel mult niște lesbiene îmi pot destructura familia. Dar asta e altă discuție.

25
/09
/18

Obosit, neras, încercănat, bărbatul de aproximativ 30 de ani intenși vorbește la telefon. Are căștile în urechi, dar cine știe cum a reușit să aranjeze lucrurile astfel încât tot ce vorbește partenerul lui de flecăreală să se audă și la difuzorul telefonului, ca să fie auditoriul la curent cu întreaga convorbire. Căștile îi blochează bine canalele auditive, așa că vorbește foarte tare.

16
/09
/18

Se ştie că urăsc vânătoarea. Un fost coleg de şcoală, vânător pasionat, mi-a relatat azi o scenă care mi-a făcut rău: "Eram mai tânăr, îmi luasem puşcă şi uceniceam pe lângă nea X, care organiza vânători de capre în pădurea Udeanca. Veneau mahări din CC şi chefuiau câte o săptămână. Eu făceam pe gonaciul cu câţiva inşi.

13
/09
/18

Un autobuz aglomerat. Piţiponci şi piţipoance stau pe Facebook. Zdrahoni - venind de la muncă, mirosind a transpiraţie. Un candidat la un seminar teologic (un pulifrici citind despre semiologia Crucii) subliniază cu aplomb într-o cărticică. În maşină urcă o ţigancă în braţe cu un copil de maximum 7 luni.

12
/09
/18

Dar să vedem ce cumpărături a mai făcut între timp scriitorul şi scenaristul Florin Lăzărescu, care, luna trecută, după cum aflam de pe pagina dumnealui de facebook, asista neputiincios la moartea propriului caucic. (www.ziarulmetropolis.ro/moartea-cauciucului-domnului-lazarescu/)

03
/09
/18

Veşnicia s-a născut la Poșta Română. Dacă ai de ridicat ceva, orice, și ai în față 2 persoane, poți spune că e o coadă îngrozitoare, durează cel puțin 30-40 de minute să ajungi în fața funcționarului. Când sunt mai mult de 10 persoane îți poți scrie liniștit testamentul.

15
/08
/18

Vineri, exact când țara mea arăta cât este de bolnavă, o parte din corpul meu derutant (cea interioară) a decis să mă lase baltă. Organele de bun simț au făcut asta în cadru organizat, în spital (Witting), unde mă aflam de două zile.

08
/08
/18

Unele străzi mor, dacă oamenii care le-au iubit nu mai păşesc pe acolo. Ieri am văzut din maşină bulevardul pe care se află APACA, aproape de Piaţa Leul. Dincolo de clădirea pomenită mai sus se afla UMEB, unde lucra tatăl meu.

08
/08
/18

Zilele trecute, scriitorul și scenaristul Florin Lăzărescu a trecut pe la o vulcanizare, de mai multe ori - cum veți putea citi în povestirea ce urmează -, fapt ce a dat naștere unei "relatări", o povestire (cinematografică) deprimantă & plină de humor, așa cum este și țara în care continuăm să conviețuim...

25
/07
/18

Apărută în 1951, revista franceză „Cahiers du cinéma” este și în prezent cea mai celebră publicație dedicată filmului din lume. Chiar dacă pare să-şi mai fi pierdut din influența de altădată, rămâne o minunată revistă-reper, care merită mereu (re)descoperită.

26
/06
/18

Grăbesc pasul ca să nu întârzii foarte mult. Când ajung însă în holul Institutului Cultural Român, evenimentul pare departe de a începe: lumea încă își face fotografii cu Margareta Pâslaru, care atrage toată atenția, și cu sărbătoritul zilei, regizorul Ioan Cărmăzan, „personaj al culturii române”, cum avea să îl numească cineva.