Câte orașe încap într-un teatru. Vedere din Arad
https://www.ziarulmetropolis.ro/cate-orase-incap-intr-un-teatru-vedere-din-arad/

Drumul de la București până la Arad a devenit unul de nici două ore, de când zborurile cu avionul până la Timișoara sunt parcă mai accesibile decât biletul de tren. Iar odată ce ai ieșit din aeroportul timișorean, Aradul e aproape, intri pe autostradă și în încă o jumătate de ceas ai și ajuns.

Orașul îți iese în întâmpinare ca un spațiu tăcut, străin de infernul claxoanelor, câteva tramvaie îl străbat în ritm ardelenesc, și parcă la fel și Mureșul, oamenii nu îți par grăbiți, îi vezi în mijlocul zilei, mai ales tineri, la cafenelele centrale care s-au pregătit de iarnă amenajându-și terase semiînchise, cu surse de căldură și pături plușate; da, îți spui, iată un oraș în care să te lepezi de haosul bucureștean, măcar pentru câteva zile.

În prima mea seară la Arad, părăsind confortul hotelului Leon dintr-o margine a orașului, m-am avântat în centru. Mai întâi, am vrut să simt pulsul urbei la o cafea târzie, luată la o terasă în care frigul nu avea nicio șansă și ale cărei mese erau ocupate de tineri, băieți și fete, râzând și povestind diverse. Printre ei, o fată înfășurată într-o pătură groasă citea o carte.

În aceeași seară, am văzut la Teatrul „Ioan Slavici” premiera spectacolului „Iubirea la oameni”, în regia lui Vlad Massaci. Un spectacol după un text care îți rămâne în minte, al unui tânăr dramaturg bielorus, Dmitri Bogoslavski, un spectacol din care iei cu tine, oriunde ai pleca mai departe, ceva poezie, ceva nebunie și altele, despre care însă nu voi scrie acum. Pentru că în aceste rânduri e vorba despre un festival de teatru care începea ziua următoare, sâmbătă (12 noiembrie), în care aveam să rămân timp de trei zile și aveam să găsesc patru spectacole cât tot atâtea orașe. Marți dimineață, când încă nu se luminase, am părăsit Aradul, însă festivalul continuă și azi.

București

Trebuia să ajung la Arad, ca să văd spectacolul Teatrului de Comedie bucureștean – „Îmblânzirea scorpiei”, în regia lui Gelu Colceag, care a deschis în acest an Festivalul Internațional de Teatru Clasic. Oarecum surprinsă că la cafenelele din jurul teatrului nu auzeam pe nimeni vorbind despre festival, despre bilete, despre spectacole invitate, pentru că, la urma urmei, nu în fiecare lună se întâmplă în oraș un eveniment de amploare, mă gândeam, am ajuns în fața Teatrului „Ioan Slavici” cu zece minute înainte de începerea reprezentației. Publicul era împărțit în domni și doamne cu vârste respectabile și ținute elegante, tineri cu înfățișări relativ sobre, corporatiste, și adolescenți cu frizuri cool și țigări aprinse. Și atunci de ce nu-i auzisem vorbind despre teatru la terase? Spectacolul din prima seară de festival avea să prindă la public, era o comedie de public la urma urmei, în care descopeream cu toții unul dintre cele mai carismatice cupluri de pe scena teatrală de acum: Dorina Chiriac și Alex Bogdan. Ea – fermecătoare, sigură, înfiorător de credibilă într-un rol de rebelă, el – șarmant și nebun.

Dincolo de ei, „Îmblânzirea scorpiei” îl vezi pentru atractivitatea pe care o dă unui text shakespearian – și să nu uităm că s-au împlinit 400 de ani de la moartea dramaturgului, ocazie cu care am făcut cu toții, spectatori de teatru, o cură de Shakespeare în acest an, dar rar i s-a făcut la noi o adaptare mai plină de haz, îmi spuneam. Și apoi, vei mai remarca un cor – acei muzicanți din Padova (Alina Petrică, Smaranda Caragea, Cristina Juncu ș.a.), tineri și amețitori în mișcarea lor scenică și vocile lor. Dacă ar fi să-i reproșez ceva spectacolului, ar fi multitudinea de obiecte din plastic care se perindă prin fața spectatorului, ieftinizând parcă totul. Însă își au, poate, și ele rostul. Și dacă ar fi să închei cu momentul cel mai captivant – l-aș alege pe acela în care eroina, excentrica neînțeleasă, Catarina (Dorina Chiriac), urcă și coboară scări în mișcare. Pașii ei compun atunci un dans de-o simplitate uimitoare, într-un musical care, deși se întinde pe trei ore, nicio clipă nu te va plictisi, ba dimpotrivă, aștepți cu sufletul la gură să vezi urmarea, transformarea protagonistei dintr-o scorpie într-o fată bună, în timp ce în gând, la final, îi acuzi de misoginism și pe Shakespeare, și pe regizor, deși tinzi să le dai dreptate, pentru că într-atât de convingătoare îți apare această Catarina și într-atât de plăcută transformarea ei de dragul iubirii.

Cluj-Napoca

Ziua următoare, într-o după-amiază târzie, am văzut un spectacol-experiment, adus de la Cluj de studenții facultății de Teatru și Televiziune a Universității Babeș-Bolyai. „Solo Goya” (foto sus), regizat de Miklós Bács, Irina Wintze și Camelia Curuţiu-Zoicaş, cu o coregrafie de Adrian Strâmtu şi Györgyjakab Enikő, te pune față în față pe tine, spectatorul, despărțit însă de un perete de sârmă, cu o vrăjitoare, o regină, un demon, o mireasă bătrână, un țap, un pitic, un toreador, un lunatic și alții, și cu însuși Goya, pictorul straniu, cu toate chinurile sale, și cu atrocitățile unei lumi reprezentată fără cuvinte, pentru că ești într-un spectacol de teatru non-verbal, în care uneori se cântă, se strigă, se urlă chiar, se împart farfurii cu mâncare dintr-o găleată de metal și lovituri de bici și se dansează cu mișcări vibrante, de-o emoție molipsitoare, și se pozează nud, se mănâncă stând pe jos și se plânge. Dacă ar fi să aleg un singur spectacol pe care îmi doresc să-l revăd din tot ce am văzut în cele trei zile petrecute la Arad – acesta ar fi. Acest spectacol al studenților clasei lui Miklós Bács în care un grup de tineri reușește să înfioare, să te întoarcă cu gândul la acea biografie a lui Goya pe care ai citit-o demult, în prima tinerețe, sau poate să te facă să vrei să afli mai multe, dacă ți-e străin eroul, pentru că par să fie atâtea și atâtea înțelesuri aici, și chiar familiarizat cu stranietatea acelui timp și acelui protagonist, tot nu te vei sătura de atracția neînțelesurilor, pentru că e acolo o apăsare dintre cele din care n-ai mai vrea să ieși. Ai rămâne parcă în lumea lui Goya, așa cum o recompun acești studenți din Cluj, încă o oră, și încă o oră.

Iași

În aceeași seară, Sala Mare a impunătorului teatru arădean a găzduit „Cafeneaua”, spectacolul montat la Iași de Silviu Purcărete, după textul lui Goldoni. Aici, primul aspect care te atrage aș zice că este decorul semnat de Dragoș Buhagiar, un decor care te transpune repede într-un alt secol și care face mult din farmecul acestui spectacol. Te bucuri că ești acolo, printre casele acelea cu balcoanele lor, de la care vorbesc femei din alte timpuri, se pun la cale fel de fel, se bârfește, se complotează, se iubește, totul e altfel, ești cu adevărat într-o poveste. De Ridolfo (Teodor Corban), protagonistul care încearcă să salveze ceea ce se mai poate din acel spațiu în derivă, în care averile se joacă la cărți și nevestele sunt înșelate fără milă și fără scrupule, de acest Ridolfo te vei îndrăgosti, pentru că în el este atâta corectitudine și bunătate, atâta onoare, cum în zilele noastre cu greu se mai pot întâlni. Erou al altor timpuri, Ridolfo este o întruchipare pe care o întâlnești încântat fie și pentru aproape două ore și jumătate. Altfel, „Cafeneaua” lui Purcărete este un spectacol cu umor (deși aici așteptările erau poate mai mari, dat fiind că suntem într-un text de Goldoni), un plăcut spirit moralizator și o minunată grandoare.

Pécs

Și apoi a venit ultima mea seară la Arad. Cu căști mari pe urechi am intrat pentru ultima dată în Sala Mare, să văd un spectacol cu un subiect al zilelor noastre. „Metoda Grönholm” de Jordi Galceran, în regia lui Ádám Horgas, producție a Teatrului Naţional Pécs din Ungaria, este un spectacol lipsit de poezie, de-o contemporaneitate care m-a făcut să mă întreb repede de ce îl vedeam într-un festival de teatru clasic. Iată un spectacol care ar prinde pentru un public corporatist, îmi spuneam, imaginându-mi un turneu al trupei prin multinaționalele de succes ale momentului, un turneu cu mare priză la public. Vecinii mei de rând discutau la final despre montarea aceluiași text la Teatrul Nottara din București, cu Cerasela Iosifescu în distribuție, și parcă mai mult haz. Nevăzând acel spectacol, nu pot vorbi decât despre acesta, al cărui privitor bulversat am fost la Arad, prinsă însă de jocurile nesfârșite pe care o mare corporație le lansează drept provocări la angajare pentru patru candidați la același post, dintre care, totuși, nu toți sunt neapărat candidați, angajatorul își poate trimite oricând intruși, așa cum poate monta în spațiul închis în care aceștia își susțin interviul de grup camere, totul este tehnologizat, totul este îngăduit, totul este atât de actual, totul este făcut de individ pentru o poziție bună într-o firmă prestigioasă, personajele nu se dau în lături de la nimic, se minte, se trișează, se jignește, se fac alianțe în care nimeni nu crede. Printre toate aceste joculețe mârșave, descoperi frica, traumele personale, eșecurile ascunse, nebunia din fiecare, căci Metoda Grönholm nu e deloc una blândă cu omul. Dincolo de reproșurile care i se pot aduce, rămâne un spectacol de văzut, îndelung aplaudat la Arad.

Și iată cele patru orașe pe care le găsisem la Arad, în Teatrul „Ioan Slavici” – Bucureștiul, Iașiul, Clujul și Pécs. Fără a mai pune la socoteală însuși Aradul, cu premiera lui din prima seară pe care o petrecusem aici, când festivalul încă nu începuse. Aveau să urmeze, printre altele, Timișoara – cu „Hamlet” (regia: Ada Lupu Hausvater) sau Oradea – cu „Domnul Jurdan – comedia vremurilor noastre” (direcția de scenă: Victor Ioan Frunză), făcându-mă să mă întreb câte orașe pot încăpea, în doar câteva zile, într-un singur teatru. M-am întors de la Arad într-o dimineață de marți, când la București cădeau primii fulgi de zăpadă din acest anotimp, ducând cu mine toate aceste orașe, în timp ce acolo festivalul de teatru care le reunise continua.

Festivalul Internațional de Teatru Clasic Arad (FITCA) se încheie duminică, 20 noiembrie, cu spectacolul „Omul cel bun din Seciuan”, producție a Teatrului Bulandra.

Foto: Alin Barbir, Constantin Dimitriu