INTERVIU Când o scriitoare franceză tradusă în peste 15 limbi este căsătorită cu un american de origine română, România există deopotrivă în viaţa şi în cărţile sale.
Un articol de Alina Vîlcan|5 noiembrie 2017
În această toamnă, Catherine Cusset a venit la București pentru lansarea în limba română a romanului său „L’autre qu’on adorait” (Gallimard, 2016), apărut la editura Humanitas, cu titlul „Celălalt pe care-l adoram”, ocazie cu care am stat de vorbă despre literatură, bipolaritate, România, New York și altele, pe care le veți descoperi în rândurile de mai jos.
Punctul de plecare al discuției noastre din Librăria Humanitas Cișmigiu, într-o după-amiază însorită, a fost cea mai nouă carte a autoarei, ajunsă pe lista scurtă a Prix Goncourt în 2016 și recompensată cu premiile Liste Goncourt – Le Choix roumain, belge, suisse. Cusset este o scriitoare extrem de apreciată de generația tânără, care pare să sfideze normele literaturii și să-și urmeze drumul. Celălalt pe care-l adoram este un roman-scrisoare, 250 de pagini scrise la persoana a doua, către un prieten mort, Thomas, un francez haihui prin America, un profesor universitar care la 39 de ani alege să se sinucidă. Moartea lui survine ca urmare a repetatelor eșecuri sentimentale și profesionale, însă este mai ales consecința bipolarității, boala care într-o zi, singur în apartamentul său, îl învinge pentru totdeauna. Și Thomas a existat cu adevărat, el i-a spus într-o zi prietenei sale Catherine Cusset că se va sinucide, iar ea nu l-a crezut. Din roman nu lipsesc nici pasiunea pentru Proust, nici personajele cu origini române, precum Ana, misterioasa iubită a protagonistului, sau extravaganta poetă nenumită, în care cititorul o recunoaște cu ușurință pe Nina Cassian. De altfel, România exista în literatura scriitoarei franceze încă de la prima sa carte, La blouse roumaine (1990), care reconstituie într-o manieră ficționalizată povestea sa de dragoste cu soțul său, românul stabilit în America, pe care îl întâlnise la o petrecere, la Cambridge Massachusetts, în Boston.
Pentru a câta oară vizitați Bucureștiul?
Sunt pentru a treia oară aici. Prima dată am venit în 1990, în iulie. Tocmai ce mă căsătorisem cu soțul meu, un american de origine română. Și am venit să vedem Bucureștiul după Revoluție; voiam să descopăr orașul unde el se născuse, unde crescuse. Adevărul este că aveam o imagine destul de romanțată, de idealizată a Bucureștiului și am avut un șoc, pentru că orașul era foarte sărac la vremea aceea. Apoi, am revenit în 1997, orașul era deja schimbat, era în plină reconstrucție, îmi amintesc de Calea Victoriei, înțesată de magazine. Era complet diferit, mi-a plăcut foarte mult. Apoi, trebuia să revin în 2010, pentru lansarea în limba română a romanului meu Un viitor strălucit, dar nu am putut ajunge, întrucât fiica mea s-a îmbolnăvit. Mi-a părut rău că a trebuit să anulez călătoria, a fost ca un fel de întâlnire ratată cu România. Iar acum, la a treia călătorie aici, mi se pare că Bucureștiul s-a schimbat enorm; de exemplu aici, în cafeneaua de la Humanitas Cișmigiu, ai impresia că ești la Paris sau la New York.
Vizita de acum este prilejuită de lansarea în limba română a cărții Celălalt pe care-l adoram. Care este povestea din spatele romanului, cum ați scris această carte?
Este o poveste bazată pe fapte reale, pentru că Thomas, personajul principal, se inspiră mult din viața și din moartea unui prieten de-al meu. Când prietenul meu a murit, a fost un șoc, nu-mi venea să cred că s-a sinucis, deși îmi vorbise despre asta, îmi spusese că o va face, dar nu putusem să-l cred, părea ireal, dar s-a întâmplat și tragedia aceea a fost cu adevărat un șoc. Ca scriitoare, m-am gândit atunci că trebuia să scriu despre el. Am început, dar nu reușeam să termin cartea, așa că am lăsat-o baltă. După șase ani de la moartea lui, în 2014, am avut însă o viziune în care prietenul meu îmi apărea în apartamentul lui din Virginia, îl vedeam, era ca și când l-aș fi putut atinge, iar el vorbea singur și își spunea ce ar trebui să facă ca să iasă din situația aceea, din starea în care se afla. Odată cu această imagine am avut intuiția foarte profundă a singurătății lui. Și atunci am înțeles ce l-a determinat să se sinucidă. Iar cartea am început să o scriu a doua zi, adresându-i-o lui, pentru că e pornită din această viziune.
E multă autobiografie în cărțile dumneavoastră. Nu vă e frică de autobiografie?
În ce sens?
Mulți scriitori preferă mai degrabă să ficționalizeze decât să fie ei înșiși în cărțile lor, e un risc…
Da, pentru că problema cărților care conțin doze mari de autobiografie e că tu, ca scriitor, te expui. Or tu ești fragil. E riscul pe care ți-l asumi expunându-te în fața altora, iar ca problemă a scriiturii – e riscul complezenței, al narcisismului. Eu scriu ceea ce am chef să citesc. Îmi plac romanele, îmi plac de asemenea autobiografiile, îmi place să ascult vocea unui scriitor. Și îmi plac vocile cât mai angajate, cât mai adevărate, care nu se tem să lase măștile sociale să cadă. Și cred că ceea ce îmi permite să mă expun destul de mult e faptul că sunt o scriitoare franceză care trăiește în America. Trăiesc departe de locul unde cărțile mele sunt publicate, trăiesc departe de cititorii mei. De exemplu, am scris o carte intitulată Jouir (1997), despre viața mea sexuală, care e complet adevărată și totalmente crudă. Dar nu-mi era teamă de reacția cititorilor, pentru că aceștia erau departe.
E totuși un curaj…
E un curaj, dar nu-mi era frică, tocmai din acest motiv, al distanței. Într-o altă carte, foarte personală, care mă expune mult, Confessions d‘une radine (2003), vorbesc despre raportarea la bani (n.r. – în română, titlul cărții s-ar traduce Confesiunile unei avare). Editura Gallimard s-a temut să-mi publice acea carte, mai mult chiar decât pe cea despre viața sexuală. Cu Celălalt pe care-l adoram e o altă poveste, pentru că da, sunt acolo elemente autobiografice, dar eu sunt acolo ca un simplu personaj, e un roman care spune povestea altcuiva. Nu e povestea mea și, mai mult, am încercat să văd moartea din perspectiva lui Thomas. Deci nu e o carte realmente autobiografică.
Găsim în romanele dumneavoastră mai multe personaje cu origini române, așa că v-aș propune să vorbim un pic despre România din cărțile dumneavoastră.
România e prezentă în viața mea, și atunci e normal să fie prezentă și în cărțile mele. Sunt căsătorită cu un american de origine română, născut la București, crescut aici, de unde a plecat la 12 ani în Statele Unite, alături de părinții săi. Când am scris primul meu roman, La blouse roumaine (1990), am scris, de fapt, o poveste de dragoste cu un român; mai târziu, am scris Un viitor strălucit (editura Leda, 2010; în original – Un brillant avenir, 2008), care spune povestea socrilor mei, mai ales pe cea a soacrei mele, a emigrării ei din România și a relației foarte dificile cu mine. Și apoi, România există în romanul de față, care nu e unul cu precădere românesc, dar într-adevăr, sunt mai mulți români – patru sau cinci. Mai întâi, soțul meu, care apare în roman și care era prieten cu Thomas, apoi sunt socrii mei, pe care Thomas i-a cunoscut de asemenea, care îl plăceau și care l-au primit la ei, mai e o mare iubire de-a lui Thomas, o tânără româncă, Ana, care este din București și studia la Columbia University; nu e o întâmplare că s-a îndrăgostit de o româncă, eram prieteni, eram foarte apropiați, iar Thomas vedea în femeia româncă un fel de a fi liber; și apoi e directorul român al departamentului de la Universitatea Princeton, care într-adevăr e român, care l-a încurajat pe Thomas și aproape că îl angajase, ținea foarte mult la Thomas, poate și pentru că era european, dar în final Thomas nu a reușit să-și termine lucrarea și să primească postul respectiv; și în final e poeta pe care evident toată lumea de aici o cunoaște și o adoră, pe care nu am numit-o în cartea mea, dar e o poetă româncă în care toți au recunoscut-o pe Nina Cassian. Și e adevărat că am întâlnit-o pe Nina Cassian la niște prieteni români stabiliți la New York, și e adevărat că și Thomas a întâlnit-o tot la acea petrecere între prieteni, l-a invitat la ea și au petrecut o după-amiază minunată împreună, bând whiskey, fumând și citind poezie timp de ore bune, o întâlnire extraordinară între această doamnă de 84 de ani pe atunci și el, un tânăr de 39 de ani.
Mi-a plăcut foarte mult titlul primului dumneavoastră roman – La blouse roumaine. Cum ați ales acest titlu?
Datorită tabloului lui Matisse, căruia i-am dat un rol simbolic în cartea mea. Îmi place foarte tare acel tablou, la fel cum îmi place Matisse. Și pentru că romanul spune povestea mea de dragoste cu americanul de origine română pe care l-am întâlnit în S.U.A. (Râde.)
Aveți o ie în garderobă?
Nu. (Râde.) De fapt, nu sunt sigură, poate că am totuși una…
Cum trăiește o scriitoare franceză la New York? Cum trăiți dumneavoastră?
Trăiesc foarte simplu. E mult de când locuiesc la New York, am mulți prieteni acolo. Scriu dimineața, iau prânzul uneori cu prietenii, alteori merg după-amiaza la piscină. Apa e foarte importantă pentru mine. Merg cu bicicleta la cumpărături. Apoi prepar cina pentru soțul meu. Și adesea mergem să ascultăm scriitori francezi vorbind, fie la Casa Franceză de la New York University, fie la noua librărie franceză Albertine Books, sau scriitori americani, la librăria americană McNally Jackson Books. Tot seara, mă mai întâlnesc cu prietenii, avem tot felul de reuniuni acasă, ne uităm la seriale, trăiesc foarte normal, banal chiar.
Cum vedeți generația dumneavoastră de scriitori francezi, cum vă raportați la aceasta? Pentru că trăiți la New York…
Poate că am o scriitură puțin diferită de scriitorii din generația mea din Franța. Sunt două lucruri care conduc aici. Trăiesc departe, cum ziceam, ceea ce-mi permite să fiu foarte directă, foarte autentică, să spun lucrurilor pe nume, să mă expun, ceea ce alții ar considera periculos. Și apoi, scriitura mea, fără îndoială, e influențată de America – o scriitură extrem de vizuală, de directă, aproape pragmatică, simplă, eficientă, după modelul scriitorilor anglo-saxoni. În același timp am o sensibilitate tipică scriitorilor francezi, europeni. Nu scriu romane americane, după formule, nu e genul meu.
Cum ați început să scrieți, cum ați ales literatura?
Mai întâi, mi-a plăcut mereu să citesc, de când eram mică, am trăit mereu în cărți, într-o realitate alternativă, pe care mi-o ofereau romanele. Am găsit mereu că viața e mai bună în romane, mai interesantă, mai pasionantă, mai subtilă; în plus, romanele au avut pentru mine și avantajul de a nu mă lăsa să mă simt niciodată singură. Dacă romanele mele aduc fericire e pentru că am visat mereu ca și eu să aduc această fericire altora. Așadar, dorința de a scrie mi se trage de aici. Am făcut studii serioase de Litere în Franța, dar studiile mele în acest domeniu nu m-au ajutat să scriu; dimpotrivă, studiile pot bloca scrisul. Pentru că atunci când studiezi marii scriitori îndeaproape, acest fapt te poate intimida, te poate bloca, îți poate forma un stil critic, universitar, de care e greu apoi să te eliberezi. Ceea ce m-a eliberat a fost povestea mea de dragoste cu americanul român, pe care l-am întâlnit la 25 de ani, pentru că a fost o poveste de dragoste extrem de tumultuoasă, iar singura modalitate de a face față necazurilor sentimentale a fost să le transform în literatură.
Care sunt scriitorii care vă plac? Marcel Proust?
(Râde.) Da, marii scriitori clasici ai secolului al XIX-lea… Proust, Dostoievski, Tolstoi, Flaubert, Stendhal, Balzac. Și apoi, dintre contemporani, îmi place scriitoare ca Elena Ferrante sau Nicole Krauss. Poate nu e o întâmplare, dar am impresia că îmi plac mai mult cărțile femeilor. Bineînțeles, citesc și mulți scriitori bărbați.
Cum vedeți publicul de carte de azi? Vedeți o diferență între cititorii europeni și cei americani?
Am impresia că în toate domeniile vieții modelul american ne influențează foarte mult. În America nu prea există ideea de literatură ca în Europa. Romanul este un subgen în America. Toate cărțile care au succes țin de genul numit literary fiction, categorie în care romanul e doar un subgen. În tot cazul, în Franța aveam o idee foarte înaltă despre literatură, și cred că această idee s-a schimbat mult și că azi e important subiectul cărții. Azi e la mare căutare oriunde romanul de acțiune. De fapt, cred că romanul de acțiune a luat locul romanului de personaj, care nu necesită acțiune. Acum, pentru a avea succes, e nevoie de acțiune, de un context istoric, de o poveste dramatică. Scriitura nu mai e suficientă, iar scriitorii nu mai au de ales. E trist, dar așa stau lucrurile. Prea puțini mai apreciază romanele de personaj. Poate fi doar un moment, totul ține de cititori. Romanul meu nu e unul de acțiune, ci unul despre un suicid, despre un eșec, despre un personaj, despre o ființă umană, și îmi era foarte frică, mă gândeam: oh là là, ce vor face criticii din acest roman? Și spre surprinderea mea l-au primit neașteptat de bine în Franța, a fost minunat, iar primirea lor s-a datorat scriiturii, pentru că nu e un roman care corespunde unei formule. M-am bucurat, deci însă se poate!
În cartea dumneavoastră e vorba și despre depresie, despre bipolaritate. Cum vedeți, dincolo de roman, această problemă a societății actuale?
Mai întâi, nu e vorba despre depresie propriu-zisă, ci despre bipolaritate, care e o altă patologie. Depresia e o boală foarte gravă, bipolaritatea e o alternanță între depresie și stări de o exaltare extremă. Nu aș zice că e o boală a secolului nostru, fiindcă și depresia, și psihoza maniaco-depresivă, bipolaritatea există încă din Antichitate.
Însă acum se vorbește tot mai mult despre ele…
Eu cred că doar vorbim mai mult despre ele, în trecut se vorbea mai puțin, ceea ce nu înseamnă și că erau mai puține cazuri. E adevărat, în societatea contemporană stresul e tot mai mare, toți trăim din ce în ce mai repede, societatea e tot mai competitivă, e un soi de accelerare a ritmului vieții. Și e foarte greu să te protejezi, să rămâi pe linia de plutire. Cei care trăiesc la țară sunt cei mai fericiți din acest punct de vedere. Așadar, ceea ce cred despre această patologie e în primul rând că e o boală reală. Cum știi însă că ai de-a face cu o boală? Pentru că bun, pot să mă simt deprimată, dar nu am depresie, nu sunt depresivă. Depresia e altceva, când se instalează ține mai mult de o săptămână, vine cu incapacitatea de a acționa, de a lua decizii, de a avea dorințe. Astfel recunoști adevărata depresie. Depresia e o boală și, ca în orice boală, se intervine cu tratament medical și luând-o în serios. E important ca anturajul unei persoane depresive, bipolare, să recunoască boala. Cea mai gravă e negarea. Spunându-i unei astfel de persoane că nu e nimic grav, că e prea narcisistă, că se gândește prea mult la ea, că e doar o pasă, această negare venită din partea anturajului, a familiei, e o adevărată problemă. Iar familiei îi revine rolul să salveze bolnavul. El are nevoie de tratament medical. Dacă am scris această carte e și pentru a crește gradul de conștientizare asupra acestei probleme, pentru ca oamenii să înțeleagă că dacă se confruntă cu acest fenomen și tac, dacă nu identifică simptomele, nu e în regulă. Trebuie să știm când avem de-a face cu o astfel de boală și să-i spunem persoanei afectate: ești bolnav și ai nevoie de ajutor. Nu-ți pot oferi acest ajutor, dar trebuie să îl cauți, trebuie să vezi un medic. Ține de apropiați ca bipolarul sau depresivul să caute ajutor.
România e prezentă în viața mea, și atunci e normal să fie prezentă și în cărțile mele. Sunt căsătorită cu un american de origine română, născut la București, crescut aici, de unde a plecat la 12 ani în Statele Unite, alături de părinții săi. Când am scris primul meu roman, La blouse roumaine (1990), am scris, de fapt, o poveste de dragoste cu un român. (Catherine Cusset, scriitoare)
Foto: C. Hélie © Éditions Gallimard
