Ce a fost pe locul Capșei?
https://www.ziarulmetropolis.ro/ce-a-fost-pe-locul-capsei/

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

Un articol de Georgeta Filitti|11 Mai 2016

Pe urmă locul a rămas pustiu. Abia în 1828, Momolo, bucătarul lui vodă Grigore Ghica, a ridicat un teatru; era sprijinit în mijlocul sălii într-un par de care spânzura o lampă. 15 rânduri de bănci erau la dispoziţia publicului obişnuit. Câteva loji în trepte şi loja domnească din preajma scenei configurau sala de spectacol. Elevii de la colegiul Sf. Sava stăteau în picioare.

Din spectacolele dramatice, opere, operete ale trupelor italieneşti, franţuzeşti ori nemţeşti memoria oraşului a păstrat un singur fapt notabil: flautistul Josef Gebauer, din trupa neamţului Ed. Krainig, a ales să se stabilească la Bucureşti. Urmaşii lui au deschis un magazin de muzică, ajuns repede faimos. Note, instrumente muzicale, literatură despre artişti, ore de pian, de vioară ori de flaut rămân legate de numele acestei familii.

Alături de teatru, bucătarul a deschis şi un local unde felul mult lăudat era „curcanul gentilom”. Cum afacerile mergeau bine, pe la 1837 a început să funcţioneze şi un club, unde se organizau baluri mascate. Să amintim că la puţin timp după cutremurul din ianuarie 1838, bucureştenii, mereu dornici de distracţie, se adună în sala „cu temelii noi spre siguranţă”. Şi din această înjghebare a unui străin oraşul s-a ales cu ceva: din orchestra formată aici a rămas, împământenindu-se, Ludovic Wiest, absolvent al Conservatorului din Viena. A organizat orchestra Curţii domneşti şi în continuare a rămas dirijor al orchestrei Teatrului, devenind, în 1863, şi profesor la Conservator. Fiii săi au făcut deopotrivă carieră muzicală la Bucureşti. Pe la 1870, entuziasmul de la început, stârnit şi de formaţia bine strunită de 24 de „bărbaţi vrednici din miliţia naţională” a lui Wiest, a început să pălească. Balurile pierd din strălucire, costumele se jerpelesc şi singura atracţie, dacă se poate numi aşa, era o momâie uriaşă, vopsită în roşu şi galben, animată de 4 bărbaţi vârâţi în pântecele ei.

Numai că dorinţa de amuzament era prea mare şi reţeta a fost din nou oferită de un străin: Hrtscha. Numele cehului, imposibil de pronunţat de limba bucureştenilor, a ajuns Raşca şi aşa i s-a dus şi faima.

Pe un loc din prejama Capşei, spre Universitatea de arhitectură de astăzi, orchestra lui Wiest cânta neobosită într-o grădină de vară prăpădită, luminată de o stea de sticlă policromă şi înconjurată de câţiva palmieri de tinichea. Mesele aveau globuri cu lumânări în mijloc iar atracţia pentru cei care le ocupau era roiul de femei tinere care se foiau de colo colo pe aleea strâmtă a grădinii. Scena, la fel de meschină, găzduia spectacole de varieteu nepretenţioase, unde se produceau d-şoarele Fanelly sau Gordon şi Beer.

Oricum, locul parcă aştepta mâna unui om iscusit care să treacă de la improvizaţia estivală la ceva menit să ajungă un reper al oraşului.

Omul providenţial în acest sens avea să fie un membru al familiei Capşa.

15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123