Ce a fost pe locul Capșei?
https://www.ziarulmetropolis.ro/ce-a-fost-pe-locul-capsei/

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

Un articol de Georgeta Filitti|11 mai 2016

Pe urmă locul a rămas pustiu. Abia în 1828, Momolo, bucătarul lui vodă Grigore Ghica, a ridicat un teatru; era sprijinit în mijlocul sălii într-un par de care spânzura o lampă. 15 rânduri de bănci erau la dispoziţia publicului obişnuit. Câteva loji în trepte şi loja domnească din preajma scenei configurau sala de spectacol. Elevii de la colegiul Sf. Sava stăteau în picioare.

Din spectacolele dramatice, opere, operete ale trupelor italieneşti, franţuzeşti ori nemţeşti memoria oraşului a păstrat un singur fapt notabil: flautistul Josef Gebauer, din trupa neamţului Ed. Krainig, a ales să se stabilească la Bucureşti. Urmaşii lui au deschis un magazin de muzică, ajuns repede faimos. Note, instrumente muzicale, literatură despre artişti, ore de pian, de vioară ori de flaut rămân legate de numele acestei familii.

Alături de teatru, bucătarul a deschis şi un local unde felul mult lăudat era „curcanul gentilom”. Cum afacerile mergeau bine, pe la 1837 a început să funcţioneze şi un club, unde se organizau baluri mascate. Să amintim că la puţin timp după cutremurul din ianuarie 1838, bucureştenii, mereu dornici de distracţie, se adună în sala „cu temelii noi spre siguranţă”. Şi din această înjghebare a unui străin oraşul s-a ales cu ceva: din orchestra formată aici a rămas, împământenindu-se, Ludovic Wiest, absolvent al Conservatorului din Viena. A organizat orchestra Curţii domneşti şi în continuare a rămas dirijor al orchestrei Teatrului, devenind, în 1863, şi profesor la Conservator. Fiii săi au făcut deopotrivă carieră muzicală la Bucureşti. Pe la 1870, entuziasmul de la început, stârnit şi de formaţia bine strunită de 24 de „bărbaţi vrednici din miliţia naţională” a lui Wiest, a început să pălească. Balurile pierd din strălucire, costumele se jerpelesc şi singura atracţie, dacă se poate numi aşa, era o momâie uriaşă, vopsită în roşu şi galben, animată de 4 bărbaţi vârâţi în pântecele ei.

Numai că dorinţa de amuzament era prea mare şi reţeta a fost din nou oferită de un străin: Hrtscha. Numele cehului, imposibil de pronunţat de limba bucureştenilor, a ajuns Raşca şi aşa i s-a dus şi faima.

Pe un loc din prejama Capşei, spre Universitatea de arhitectură de astăzi, orchestra lui Wiest cânta neobosită într-o grădină de vară prăpădită, luminată de o stea de sticlă policromă şi înconjurată de câţiva palmieri de tinichea. Mesele aveau globuri cu lumânări în mijloc iar atracţia pentru cei care le ocupau era roiul de femei tinere care se foiau de colo colo pe aleea strâmtă a grădinii. Scena, la fel de meschină, găzduia spectacole de varieteu nepretenţioase, unde se produceau d-şoarele Fanelly sau Gordon şi Beer.

Oricum, locul parcă aştepta mâna unui om iscusit care să treacă de la improvizaţia estivală la ceva menit să ajungă un reper al oraşului.

Omul providenţial în acest sens avea să fie un membru al familiei Capşa.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

08
/10
/16

Oraş cosmopolit, cu o activitate comercială susţinută, Bucureştiul a fost sute de ani loc de întâlnire pentru negustori de toate naţiile. Între aceştia cei mai reprezentativi rămân grecii, evreii şi armenii. Cei din urmă s-au aşezat într-un cartier compact, liniştit, curat, cu case temeinic clădite, în jurul bisericii care le aminteşte neamul.

07
/10
/16

Pe o întindere de 100.000 de metri pătraţi, având în centru spaţiul actual al halelor din spatele magazinului BUCUR, Târgul Moşilor a reprezentat, până la Primul Război Mondial, o formă de perpetuare a tradiţiei din vremea daco-romanilor.

07
/09
/16

Setea de cultură a bucureştenilor s-a manifestat plenar în a doua jumătate a sec. al 19-lea. Un grup de iniţiativă, creat în vremea lui Cuza Vodă, a început să organizeze, seara la ora 9.00, conferinţe în casele lui Costache Ghica de lângă Cişmigiu (în piaţa Valter Mărăcineanu de azi).

29
/08
/16

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.

22
/08
/16

Viaţa publică, destul de firavă în sec. al XVII-lea, se desfăşura mai ales în cafenele. Cea dintâi atestată documentar a fost a lui Kara Hamie, în 1667, pe un loc învecinat cu biserica Doamnei de azi. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, pe Calea Şerban Vodă (podul Beilicului) se înşirau destule cafenele, toate la dispoziţia mai cu seamă a turcilor.

16
/08
/16

Înainte de a fi un obiect uzual, automobilul a fost unul de lux. Primul exemplar a fost adus la Bucureşti în 1880 de Barbu Bellu, din familia care a donat terenul pentru cimitirul de mai târziu cu acelaşi nume. Era un Peugeot de 4 CP; „trăsură cu 4 locuri”, i-au spus amuzaţi şi neîncrezători ai noştri.