Ce a fost pe locul Capșei?
https://www.ziarulmetropolis.ro/ce-a-fost-pe-locul-capsei/

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

Un articol de Georgeta Filitti|11 mai 2016

Pe urmă locul a rămas pustiu. Abia în 1828, Momolo, bucătarul lui vodă Grigore Ghica, a ridicat un teatru; era sprijinit în mijlocul sălii într-un par de care spânzura o lampă. 15 rânduri de bănci erau la dispoziţia publicului obişnuit. Câteva loji în trepte şi loja domnească din preajma scenei configurau sala de spectacol. Elevii de la colegiul Sf. Sava stăteau în picioare.

Din spectacolele dramatice, opere, operete ale trupelor italieneşti, franţuzeşti ori nemţeşti memoria oraşului a păstrat un singur fapt notabil: flautistul Josef Gebauer, din trupa neamţului Ed. Krainig, a ales să se stabilească la Bucureşti. Urmaşii lui au deschis un magazin de muzică, ajuns repede faimos. Note, instrumente muzicale, literatură despre artişti, ore de pian, de vioară ori de flaut rămân legate de numele acestei familii.

Alături de teatru, bucătarul a deschis şi un local unde felul mult lăudat era „curcanul gentilom”. Cum afacerile mergeau bine, pe la 1837 a început să funcţioneze şi un club, unde se organizau baluri mascate. Să amintim că la puţin timp după cutremurul din ianuarie 1838, bucureştenii, mereu dornici de distracţie, se adună în sala „cu temelii noi spre siguranţă”. Şi din această înjghebare a unui străin oraşul s-a ales cu ceva: din orchestra formată aici a rămas, împământenindu-se, Ludovic Wiest, absolvent al Conservatorului din Viena. A organizat orchestra Curţii domneşti şi în continuare a rămas dirijor al orchestrei Teatrului, devenind, în 1863, şi profesor la Conservator. Fiii săi au făcut deopotrivă carieră muzicală la Bucureşti. Pe la 1870, entuziasmul de la început, stârnit şi de formaţia bine strunită de 24 de „bărbaţi vrednici din miliţia naţională” a lui Wiest, a început să pălească. Balurile pierd din strălucire, costumele se jerpelesc şi singura atracţie, dacă se poate numi aşa, era o momâie uriaşă, vopsită în roşu şi galben, animată de 4 bărbaţi vârâţi în pântecele ei.

Numai că dorinţa de amuzament era prea mare şi reţeta a fost din nou oferită de un străin: Hrtscha. Numele cehului, imposibil de pronunţat de limba bucureştenilor, a ajuns Raşca şi aşa i s-a dus şi faima.

Pe un loc din prejama Capşei, spre Universitatea de arhitectură de astăzi, orchestra lui Wiest cânta neobosită într-o grădină de vară prăpădită, luminată de o stea de sticlă policromă şi înconjurată de câţiva palmieri de tinichea. Mesele aveau globuri cu lumânări în mijloc iar atracţia pentru cei care le ocupau era roiul de femei tinere care se foiau de colo colo pe aleea strâmtă a grădinii. Scena, la fel de meschină, găzduia spectacole de varieteu nepretenţioase, unde se produceau d-şoarele Fanelly sau Gordon şi Beer.

Oricum, locul parcă aştepta mâna unui om iscusit care să treacă de la improvizaţia estivală la ceva menit să ajungă un reper al oraşului.

Omul providenţial în acest sens avea să fie un membru al familiei Capşa.

09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).