Ce a văzut Gabriel García Márquez în Europa de Est
https://www.ziarulmetropolis.ro/ce-a-vazut-gabriel-garcia-marquez-in-europa-de-est/

Pe 17 aprilie s-au împlinit patru ani de când Gabo şi-a început, la 87 de ani, nemurirea. Pentru a marca acest moment ne-am apropiat altfel de opera lui.

Un articol de Andrei Crăciun|24 aprilie 2018

Pentru că înainte să fie cel mai important scriitor de limbă spaniolă din ultimul veac, domnul Márquez a fost și cel mai talentat ziarist de limbă spaniolă din secolul XX, ne-am întors la reportajele sale reunite în cartea Călătorind prin Europa de Est (traducere de Tudora Șandru-Mehedinți, Editura Rao, 2016).

În anul 1957, pe când avea doar 29 de ani (!), a publicat o carte în care și-a reunit călătoriile în Europa de Est. Domnul Márquez se aciuase pe lângă un italian corespondent al unor reviste din Milano și pe lângă o franțuzoaică de origine indochineză și cu ei a început să colinde.

Totodată, a profitat de invitații la festivaluri pentru tineret și pentru festivaluri de film, ca să treacă dincoace de Cortina de Fier, să vadă și să înțeleagă. Din păcate, n-a ajuns și în România.

Însă a lăsat mărturii excepționale despre Germania de Est, Cehoslovacia, Polonia, Uniunea Sovietică și Ungaria.

Iată, Márquez, ziaristul.

Despre Cortina de Fier

Cortina de Fier nu e o cortină și nici nu e de fier. E o barieră de lemn vopsită în roșu și alb, ca firmele frizerilor. După ce am petrecut trei luni dincolo de ea, îmi dau seama că e o lipsă de bun-simț să mă aștept să fie realmente o cortină de fier. Dar doisprezece ani de propagandă tenace (n.r. – Gabo Márquez a făcut această călătorie la 12 ani de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial) au mai multă forță de convingere decât un întreg sistem filozofic. Douăzeci și patru de ore de literatură jurnalistică ajung să distrugă bunul-simț până într-atât încât iei metaforele în sens literal.

Despre un mic-dejun în Germania de Est

Impresia pe care mi-a lăsat restaurantul a fost (…) la fel de puternică; eu nu văzusem niciodată atâta patetism concentrat în actul cel mai simplu al vieții de zi cu zi, micul dejun. O sută de bărbați și femei, prost îmbrăcați, mâncând cartofi, carne și ochiuri din belșug, într-un zgomot uman surd și într-o sală de mese plină de fum. (…) Sunt clipe de sensibilitate care nu se pot reclădi și explica. Oamenii aceia mâncau la micul dejun ceea ce în restul Europei este un prânz normal, și la un preț mai mic. Dar erau oameni distruși, amărâți, care consumau fără pic de entuziasm o splendidă porție matinală de carne și ochiuri.

Despre Berlin

(n.r. – columbianul a vizitat orașul înainte să se înalțe Zidul Berlinului, când metropola germană era împărțită în sectoare, între câștigătorii războiului)
Toată dimineața am căutat orașul, dând raite prin el fără să-l găsim. E asimetric, fără cap și fără coadă, dar mai cu seamă e lipsit încă de un centru unde să simți emoția de a fi ajuns. (…) Cred cu sinceritate că Berlinul e un oraș fals.

Despre Bulevardul Stalin din Berlinul de Est

Replica socialistă dată avântului din Berlinul Occidental este colosala pocitanie care e Bulevardul Stalin. Este copleșitor, atât prin dimensiuni, cât și prin prost gust. Un amestec indigest al tuturor stilurilor ce răspund criteriului arhitectonic al Moscovei. Bulevardul Stalin e o imensă perspectivă cu reședințe, asemeni celor ale bieților bogați din provincie, dar îngrămădite una peste alta, cu incalculabile tone de marmură, de capiteluri cu flori, animale și măști de piatră și istovitoare portaluri cu statui grecești falsificate din ciment armat.

Despre metroul din Berlin

Cu o oră înainte de a se sinucide, cu rușii în poarta casei lui, Hitler a dat ordin să fie inundat metroul pentru ca oamenii care se refugiaseră acolo să iasă să lupte pe străzi. De aceea e sordid și umed, dar e mijlocul folosit de populația din Berlin – oamenii săraci din ambele părți – pentru a trage foloase din bătălia surdă pe care cele două sisteme o dau la suprafață.

Despre tristețea din Germania de Est

Pentru noi, era de necrezut că poporul din Germania de Est luase puterea, mijloacele de producție, comerțul, băncile, comunicațiile și totuși era un popor trist, poate cel mai trist pe care-l văzusem vreodată.

Despre un hotel din Leipzig

O orchestră de viori cânta un vals nostalgic la barul iluminat cu candelabre de sticlă, apăsătoare și teatrale, unde clientela consuma în tăcere șampanie neținută la rece, cu un aer de distincție lugubră.

Despre cehoslovaci

Directorii de teatru și medicii de aici au salarii exagerate. Statul le asigură educația, specializarea, și apoi îi plătește foarte bine ca să nu emigreze în Occident. Eu n-am întâlnit niciun ceh care să nu fie mai mult sau mai puțin mulțumit cu soarta lui.

Despre ciorapii de nailon visați de cehoslovace

Acolo era ceea ce trebuia să văd: ciorapii de nailon cu firele duse. Am protestat; nu puteai despica firul în patru pentru a descoperi lipsurile unui sistem. La Paris, o mulțime de bărbați și de femei dorm pe trotuar, înveliți în ziare, chiar și iarna, și totuși nu s-a făcut nicio revoluție. Însă Franco (n.r. – italianul cu care călătorea reporterul columbian) a stăruit că e o apreciere importantă. „Trebuie să știi să vezi valoarea detaliilor, a zis. Pentru o femeie care se preocupă de soarta ei, niște ciorapi rupți sunt o catastrofă națională.”

Despre polonezi

Nu știu dacă polonezii au o apreciere deosebită pentru sud-americani sau dacă sunt convinși că suntem muritori de foame, dar cert e că atunci când mi-am dezvăluit cetățenia toți au avut același reflex, și-au desfăcut pachetele și m-au copleșit cu mâncare, cu o generozitate exagerată și mișcătoare.

Despre demnitate, la Varșovia

(…) există ceva în favoarea polonezilor: supuși unor privațiuni îndelungate, distruși de război, uciși de exigențele reconstrucției și de erorile guvernanților, ei încearcă să trăiască mai departe cu o anumită noblețe. Umblă peticiți, dar nu rupți. Sunt săraci până la o extremă imposibil de descris, dar se vede că înfruntă sărăcia cu o revoltă care, în Germania de Est, nu este atât de evidentă. În hainele lor vechi și în încălțările lor uzate, polonezii își păstrează o demnitate ce inspiră respect.

Despre Uniunea Sovietică

Gabriel García Márquez (stânga jos), la Moscova, în 1957.

Prin gări, se plimbau bărbați în pijamale în culori vii, de foarte bună calitate. Eu am crezut la început că erau tovarășii noștri de călătorie, care coborau să-și dezmorțească picioarele. Apoi mi-am dat seama că erau locuitorii din orașe, care veneau să întâmpine trenul. Umblau pe stradă în pijama, la orice oră, cu un aer firesc. Mi s-a spus că e un obicei tradițional peste vară. Statul nu explică de ce calitatea pijamalelor e superioară celei a îmbrăcăminții obișnuite.

Despre intrarea în Moscova

Apropierea de Moscova e ceva ce se simte, ce palpită, crescând lăuntric precum neliniștea. Nu se știe când începe orașul. Pe neașteptate, într-un moment greu de precizat, descoperi că s-au terminat copacii, că îți amintești de culoarea verde ca de o aventură a imaginației. Nesfârșitul șuierat al trenului pătrunde printr-un complicat sistem de cabluri de înaltă tensiune, de semnale de alarmă, de ziduri sinistre care trepidează într-o comoție de catastrofă și te simți teribil de departe de casă. Apoi e o liniște mortală. Pe o străduță modestă, îngustă, a trecut un autobuz gol și o femeie s-a ivit la o fereastră, uitându-se cu gura căscată cum trece trenul.

Despre Budapesta

(n.r. – columbianul ajunge acolo la nici un an de la Revoluția Maghiară din 1956)
La prima stație am luat un tramvai la întâmplare. Mulțimea înghesuită în vehicul s-a uitat la mine ca la un emigrant de pe altă planetă, dar în privirea ei nu se citea nici curiozitate și nici mirare, ci un ermetism neîncrezător. Lângă mine, o bătrână cu o pălărie veche cu fructe artificiale citea un roman de Jack London în maghiară.

Cu o oră înainte de a se sinucide, cu rușii în poarta casei lui, Hitler a dat ordin să fie inundat metroul pentru ca oamenii care se refugiaseră acolo să iasă să lupte pe străzi. (Gabriel García Márquez)

11
/06
/21

Triumf Amiria și Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) îi invită pe traducătorii profesioniști și amatori la un atelier de traducere queer cu profesoara universitară Ruxandra Vișan și traducătoarea Laura Sandu în cadrul secțiunii de literatură a proiectului.

08
/06
/21

„Unică în acest roman este vocea naratorului său, un amestec de Holden Caulfield și Karl Ove, maghiar și român, idealist și cinic, hibrid în multe sensuri, încercând să găsească claritatea, fără să știe de ce, dintr-un pur instinct moral și estetic, și fără să știe cum. Dacă acceptăm pactul autobiografic al cărții, atunci înțelegem lumea din care a ieșit unul dintre poeții cu adevărat originali ai noii generații. Mărcile lui lirice apar surprinzător și discret, ca mici puncte incandescente, și în proza fluidă și simplă prin care e spusă povestea anilor de rătăcire ai lui Dósa, probabil cel mai important scriitor maghiar de limbă română de azi.” (Adrian Lăcătuș).

01
/06
/21

Noul episod dedicat istoriei documentarului românesc de Cineclubul One World Romania aduce prim-plan trei personalități literare - Nina Cassian, Radu Cosașu și Geo Bogza. Până la 25 iunie pot fi văzute online, gratuit, cinci documentare de scurtmetraj din anii `60 la care şi-au adus contribuţia cei trei cunoscuţi scriitori.

31
/05
/21

O nouă carte care a ținut prima pagină a publicațiilor din întreaga lume în ultimii ani a apărut zilele acestea în traducere în colecția ANANSI World Fiction. Este vorba despre ”Niciun prieten, doar munții”, volum de memorii al cunoscutului refugiat iranian de etnie kurdă Behrouz Boochani, o istorie tăioasă ce descrie poveștile adevărate ale refugiaților de pe Insula Manus, din Papua Noua Guinee, unde autorul a fost închis în 2013, după ce a fost prins încercând să intre cu barca în apele teritoriale ale statului australian.

30
/05
/21

„Mi se pare că mai degrabă aș putea fi învinuit de lăcomie, de beție, de superficialitate, de indiferență, de orice doriți”, îi scrie Cehov lui A.N. Pleșcev, prietenul lui, la 1888, „însă nu de dorința de a părea ori de a nu părea ceva. Nu m-am ascuns niciodată! Dacă dumneavoastră îmi sunteți drag, sau Suvorin, sau Mihailovski, n-o ascund nicăieri”.

28
/05
/21

Cum a arătat copilăria pentru trei dintre cei mai cunoscuți artiști rock din toate timpurile – Bruce Springsteen, Freddie Mercury și Keith Richards?

20
/05
/21

Luni, 24 mai, începînd cu ora 19.00, pe paginile Facebook Polirom și Librăria Humanitas de la Cișmigiu (facebook.com/polirom.editura•facebook.com/LibrariaHumanitasDeLaCismigiu), Andreea Răsuceanu va intra în dialog cu redactorii Alecart, pornind de la romanul „Vîntul, duhul, suflarea”, recent publicat la Editura Polirom, în colecția „Fiction Ltd”.

17
/05
/21

Noi, copiii din Bahnhof Zoo de Christiane F este una dintre acele cărți care nu te lăsa indiferent. Adicția în rândul adolescenților este văzută din interiorul unei povești de viață reale. Cum te afunzi într-o experiență traumatizantă, consumul de heroină, din dorința de a aparține, de a simți că ești important pentru cei din jur și că ceea ce trăiești are o intensitate ieșită din comun? Și ce șanse ai cu adevărat să o poți depăși?