Ce ați făcut în ultimii douăzeci și cinci de ani, domnule Voicu Rădescu?
https://www.ziarulmetropolis.ro/ce-ati-facut-in-ultimii-douazeci-si-cinci-de-ani-domnule-voicu-radescu/

POVESTEA GREEN HOURS. Voicu Rădescu are şaizeci de ani. De douăzeci şi unu este omul care face posibilă existenţa “Green Hours”. El a dat viaţă şi Teatrului Luni, făcând pionierat în teatrul independent românesc.

Un articol de Andrei Crăciun|23 octombrie 2015

Ce îl face special pe acest om, fiu de comuniști ilegaliști, nepotul generalului Rădescu (care a condus România între 7 decembrie 1944 și 1 martie 1945), nepot al unor mari industriași austrieci (ați auzit de cafeaua Alvorada?), fost excavatorist, frate al actorului Vlad Rădescu? Voicu Rădescu a fost și arestat, dar, pentru că Green Hours este chiar viața sa, nu s-a oprit niciodată.

La Revoluție ce ai făcut, Voicu?

A fost foarte interesant, n-am crezut că se putea întâmpla. Aveam un ARO. Pentru că, în ultimii ani, când era cam varză situația economică, îmi trimiteau bani rudele maică-mii din Austria – unchiul meu care avea fabrica “Alvorada”. Și cu bani din aceia am reușit de am luat un ARO 10. În acest caz am făcut o jonglerie: am cumpărat, de fapt, un video pe care l-am vândut printr-un prieten, am mai pus ceva și am cumpărat un ARO 10, ceea ce pentru mine era senzațional. Pe atunci mergeam pe munți, cu geologii, mergeam cu echipa, îi luam pe toți (și pe șefi) cu acest ARO 10 și urcam munții; eram încântat, înnebunit.

Dar aveam o problemă la mașină și pe 21 decembrie, dimineață, am plecat la Ștefănești, Argeș, acolo era unul dintre atelierele foarte bune de ARO. Aveam prieteni care îmi spuneau că: „Bă, e o chestie la Timișoara!”, nu credeam. Eu nu credeam neapărat în „Europa Liberă”, ascultam strict Cornel Chiriac, care cum băga o chestie politică mă gândeam că sunt „șopârle”; că era plătit pentru asta. Între timp am citit despre el destul de mult, n-aveam dreptate, dar îmi aduc aminte că muzica o ascultam.

Dar țin minte că văzusem totuși ceva: mergeam pe stradă, pe la Universitate, și erau doi bătrâni la vreo șaptezeci-și-ceva de ani, care aveau niște deocrații vechi regaliste; a fost un moment de jumătate de minut în care mi-am spus: Mă, o fi ceva? Adică de ce au ieșit cu ele? Sau sunt nebuni? Dar am evacuat-o din minte și numai după aia am regândit și am spus: Da, ăștia ieșiseră – la coada lui Mihai, acolo la Universitate…

…ostentativ.

Ostentativ, nu îmi dau seama acum. Eu eram preocupat să îmi fac mașina… le știam decorațiile, dar am îndepărtat gândul. Eu eram un om de stânga și nici nu mă lovisem de marile porcării care se întâmplau, cu foamea, pentru că eram pe munți, urcam cu țăranii acolo, mâncam bine, aveam salariu – și astfel te păcălești. Și pe 21 decembrie am fost acolo, cu mașina pe rampă.

Se face seară. Eram într-o curte; m-am dus la niște prieteni care m-au trimis să stau la prietenii lor, într-un sat din vecinătate sau la marginea orășelului. Și acolo, „Europa Liberă”, tare, în curte. Cu împușcături. Primul lucru pe care l-am întrebat : „Ce se întâmplă?”, „Păi, cică se trage în București”. Eu plecasem din București cu unșpe ore înainte! M-am dus, am dat telefon de la un aparat din ăla, a fost singura dată când am folosit un telefon din ăla, cu manivelă.

Am telefonat acasă, unde bineînțeles că taică-miu, comunist, m-a mințit: „Nu e adevărat nimic etc.”. A urmat cearta puternică; am rămas cu ideea: iar tâmpenii și provocări, și din astea. Și a doua zi, iar cu mașina pusă pe rampă, apare un tip în spatele meu; mă uitam la mașină – în curtea interioară a atelierului – și tipul strigă: „Au luat televiziunea! Au luat televiziunea!”.

Mă, pare de film, dar am stat așa, am făcut legătura cu ce am auzit seara precedentă acolo, am alergat după el și l-am prins. Îmi dau seama, după aceea, cât s-a căcat ăla pe el, de frică, când a văzut un tip cu barbă și cu păr lung alergând după el atât de agitat. L-am prins: „Ce televiziune? Ce a luat? Cine a luat?”, „Am luat televiziunea cu televizorul!”. L-am lăsat, am bătut cu pumnul în prima ușă pe care am văzut-o pe acolo: „Ce se întâmplă?!”, mi-au deschis ăia, au dat drumul la televizor, ăia nu se uitaseră. Am prins a doua ieșire sau a doua reluare a lui Mircea Dinescu.

M-am dus, i-am pus să-mi dea mașina jos de pe rampă, mi-au spus să am grijă și am luat-o cât am putut de tare spre București. Pe drum nu era nimic la început, apoi farurile aprinse, apoi claxoane; eu m-am oprit într-o piață și am luat niște flori pe care le-am pus în portbagaj, și prima chestie nasoală: la intrarea în București, băieți cu bâte , dacă nu strigai „Jos Ceaușescu!” dădeau cu bâta în mașini.

Am fost forțat să spun: „Jos Ceaușescu!”, ca să nu-mi dea cu bâta în mașină. Asta a fost; m-am dus la ai mei, am tras cearta de rigoare, cum au putut să mă mintă?, nici n-am vrut să ascult, mi-am luat din casă o cască de soldat neamț pe care o găsisem cu excavatorul în Valea Doftanei, o cască făcută de un prieten bun cu care am rămas și acum prieten (puștiul lui e finul meu și e la Teatru; a făcut Arte Plastice și îi făcusem cadou, cu niște ani înainte, o cască de pompieri care era făcută ca de camuflaj, cu stemă artistică, așa) și o cască de șantier, normală. Am plecat cu căștile respective, să le împart lumii, să se apere la Revoluție.

M-am suit în mașină, cam de la Galeriile Orizont n-am mai putut să merg cu mașina, am lăsat-o deschisă, cu cheile în ea, drept care mi-a fost luată, bineînțeles, și s-a găsit pe 8 ianuarie. Deci m-am dus să împart căștile luptătorilor pentru libertate. După care am ajuns în chestia aia destul de penibilă, în care erau mii de oameni, care stăteau… erau niște militari în față, la Palat, un ARO sau ceva cu două cadavre în el.

Și se stătea la modul ăsta – nu se trăgea, nu nimic; mi s-a făcut rușine; îmi imaginasem altceva, cât am făcut drumul cu mașina, și după ce am auzit la radio în ARO că în momentul ăsta se luptă – repet, cu ai mei nu am stat la discuții –, și m-am dus și am ascuns alea într-un tufiș, vizavi de Magheru (și acum mai e casa cu tufișul, e casa unde stătea un prieten al meu, și le-am pus acolo). Ideea este că, peste o zi sau două, la televizor s-a spus cum că s-a găsit un echipament terorist în curtea din casa cutare…

Era echipamentul tău.

Erau cele trei căști pe care le luasem eu. Repet, e ciudat dacă stai acum să privești – una de soldat german, una de șantier și una de pompier, dar făcută cu din astea, artistic, cu stemă.

Și douăzeci și cinci spre douăzeci și șase de ani mai târziu iată-te la Green Hours, îngrijindu-te de jazz și de teatru. Ai cartea de muncă băgată aici, la Green?

Am cartea de muncă aici, da. Cred că ar trebui să mă pot pensiona, dar trebuie să fac demersuri. Eu muncesc din ’76, cu două pauze de vreo trei luni, când m-au dat afară de la muncă, fiindcă mai chiuleam. Și de atunci lucrez non-stop. Mi-am făcut carte când m-am autoangajat, într-un sistem din ăsta ca patron care, ceva de genul ăsta. Deci cred că până acum am cam 700 de lei pensia, nu știu exact cât.

Stai cu chirie acum. Știu că ți-ai pierdut casa în care te-ai născut și în care ai trăit. A fost retrocedată…

Da, stau cu chirie. Și asta cu casa a fost ciudată, că…

Zici că n-ai instinctul ăsta de proprietar?

Nu. Eu am cumpărat foarte târziu casa în care m-am născut, în 1997 sau 1998, chiar dacă se putea după legea aia dată în ’90. Chiriile erau și destul de mici, nici nu-mi închipuiam că voi ieși din casă vreodată. Prietenii mi-au spus: „Nu fi prost, ia-ți casa!”, am cumpărat-o, ca după aceea, cu șmecheriile astea care s-au făcut, proprietarii (care sunt, e drept, urmașii foștilor proprietari) au recuperat-o, deși ea nu fusese naționalizată, ci fusese cedată Statului, într-un schimb pe care l-a făcut Statul.

CASA LUI VOICU RĂDESCU A AJUNS LA MARIAN VANGHELIE

Tu acolo aveai un apartament, propriu-zis, nu o casă. Practic, un apartament într-o casă.

Da, un apartament într-o casă de trei nivele. Care până la urmă a ajuns la Marian Vanghelie.

La Vanghelie?

Da, la Vanghelie. Dar ideea e cu șmecheriile, ingineriile care se făceau. Deci eu am câștigat, m-au dat în judecată după un an jumate de la decizie; toate demersurile fuseseră făcute nu de mine, ci de avocata mea, care era o prietenă, o colegă veche de școală. A fost dată în judecată Primăria, pentru anularea actului de cedare.

voicu radescuPrimăria nu m-a anunțat pe mine nimic; m-am trezit – eu eram în State, cu teatrul – că tehnicianul meu, care îmi era și prieten și care stătea la mine când eram plecat de acasă (să aibă cineva grijă de cățel și de casă), m-a sunat să-mi spună că sunt niște tipi care cer să evacuăm casa; deci Primăria nu s-a prezentat în proces, fiind dată în judecată, foștii proprietari au câștigat procesul, deci au câștigat anularea deciziei. S-au prezentat după aceea ca fiind proprietari cu drepturi egale, și eu, și ei, numai că ei cu treizeci sau cincizeci de ani mai înainte. Și, conform legii uzanței internaționale, dacă apar doi proprietari corecți ai unui obiect, cel care are titlul de proprietate în avans câștigă, așa că n-am beneficiat nici de cei cinci ani, în care chiriașii puteau să mai stea…

Și acum unde stai?

M-am mutat de curând în Tineretului.

La bloc? Cu chirie?

Da.

Și e bine?

E un apartament de două camere, OK, da. Am doar nostalgii cu casa unde am stat înainte.

Și câini mai ții, mai ai un câine?

După Otto (n.r. – pentru care dramaturgul Lia Bugnar a scris piesa “Oase pentru Otto”, devenită unul dintre cele mai apreciate și mai jucate spectacole din teatrul independent românesc) nu mai am niciun câine.

Ce s-a întâmplat cu Otto?

Avea 16 ani și unșpe luni când s-a prăpădit de bătrânețe.

Ce rasă era?

Era un metis. Tata era un splendid terrier pe care îl știam, mama era o metisă de jagd terrier cu, presupunem, un câine-lup mai deosebit.

El a trăit pe aici prin teatru?

Da, primele reprezentații din „Oase pentru Otto” au fost cu el. A mai “jucat” și în „Firimituri”, care a fost una dintre cele mai bune piese ale Green-ului, între primele trei – un spectacol cu Otto, Dorina Chiriac, Vlad Ivanov. Deci a jucat în două spectacole, câteva stagiuni.

A făcut o carieră bună, de cățel-actor.

Da.

De ce te cheamă pe tine Voicu, de unde vine numele ăsta?

Pe frate-miu îl cheamă Neagu. Deci pe mine mă cheamă Voicu Udrea Dan și pe frate-miu îl cheamă Neagu Oltea Vlad.

PE VOICU ÎL MAI CHEAMĂ ȘI UDREA

Nume românești.

Părinții mei, atei, au vrut să ne dea nume care să nu aibă conotație religioasă, doar să fie nume frumoase, românești. Și au reușit. Fratele meu și-a spus Vlad, când a făcut filmul „Ciprian Porumbescu” l-a sfăuit regizorul, i-a spus: „Nu merge Neagu, nu merge nici Oltea”…

Par două nume de familie…

Da.

Deci pe tine te mai cheamă și Udrea.

Da, Voicu Udrea Dan.

Și ți-a spus cineva Udrea, vreodată?

Nici nu știu, glumesc când mă mai duc pe la unii. Dar pentru diferite perioade din viață, acum e Voicu. Dar lui frate-miu, repet, de la Neagu care a fost primul nume…

Dar voi în familie cum îi spuneți?

Am început să-i spunem Vlad, după atâția ani. Eu, din când în când, dacă vorbesc cu o terță persoană, mai spun, fără să vreau, Neagu; dacă vorbesc cu cineva de când eram mic, fac referire la Neagu. Dar cum din ’75-’76 a ajuns Vlad Rădescu, îi spunem așa.

Bun, deci totul are o explicație.

Vorba vine; se poate încerca să dai o explicație la tot. Eu, repet, întâmplarea e decisivă.La fel cum eu cred că educația e 51%, restul e lumea…

Cu tehnica în ce relații ești. Te ajută rețelele astea sociale sau sunt o pierdere de timp?

Televizor n-am, probabil că nici în facebook n-aș fi implicat, dacă n-aș fi fost obligat, pentru că e cea mai simplă modalitate de a face promovare și, pe chestia asta, sunt și la curent – mai citesc ziare, știri. Dar nu pot să spun că sunt un admirator al vieții trăite în virtual. Dimpotrivă.

FOTO: Adi Marineci și Steluța Popescu (Facebook Voicu Rădescu)



02
/10
/22

Un fotograf român explorează pentru prima dată viața sălbatică prin prisma emoțiilor transmise de păsări și animale. Este vorba despre Rareș Beșliu și expoziția „Emoții”, un preview al albumului fotografic cu același nume, ce va fi lansat în primăvara anului viitor.

26
/08
/22

Dimitri’s Bats a lansat piesa „Get Your Fix”, un nou single despre reclame, dragoste și consumerism, de pe viitorul EP al trupei, „Get Your Fix”. Vă invităm să-l cunoașteți mai bine pe Radu Osaciuc, solistul trupei, într-un interviu sub formă de alfabet.

10
/08
/22

INTERVIU De la Slătioara Olteniei de sub munte, unde locuiește de câțiva ani și unde organizează vară de vară tabere de creație literară, scriitorul și editorul Marius Chivu a răspuns întrebărilor noastre despre proză scurtă, poezie și jurnale de călătorie. Punctul de pornire îl reprezintă antologia „KIWI, 2022. Granițe”, apărută la Editura Polirom.