Ce citim după FILIT 2017?
https://www.ziarulmetropolis.ro/ce-citim-dupa-filit-2017/

La început de octombrie, în zilele FILIT (4-8 octombrie), Iașiul e parcă într-o sărbătoare continuă, în mijlocul căreia se află Casa FILIT, uriașul cort alb din care ies și intră neîntrerupt scriitori, traducători, tineri voluntari, iubitori de carte de toate vârstele. În plus, pe timp de zi, nenumărate spații din oraș devin adresele festivalului, căci evenimentele FILIT par a fi peste tot. Seara, sărbătoarea se mută la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, care găzduiește memorabile întâlniri. În mijlocul a toate acestea, sunt cărțile. Și nu puține au fost titlurile cu care m-am întors de la Iași. Rândurile de față consemnează câteva dintre ele, la fel cum consemnează și câteva întâlniri dintre cele la care am asistat la FILIT 2017, însă aceasta este o doar o mică parte din ce s-a întâmplat la Iași în zilele festivalului.

Dacă am pierdut întâlnirea cu britanicul Jonathan Coe, moderată de Marius Chivu în prima seară a festivalului, nu aveam să o pierd și pe cea cu Gao Xingjian, laureat al premiului Nobel, născut în 1940, în provincia Ganzhou, și stabilit din 1987 în Franța. Pe Gao, așa cum îi spuneau toți, de la mic la mare, la Iași, aveam să îl ascult vorbind despre cum l-a tradus pe Eugen Ionesco în chineză, despre cum China nu mai este țara lui (în 1989 a fost declarat persona non grata de regimul chinez care i-a interzis scrierile, iar premiul Nobel îl primea în anul 2000 ca scriitor francez de origine chineză), despre filmele sale – deloc comerciale, despre teatrul său – pe care și-l vorbește cu voce tare, înainte de a-l scrie, despre picturile sale, care îl transformă într-un artist complet. Am ieșit de la întâlnirea moderată de Bogdan Ghiu (foto sus) în Sala Mare a teatrului ieșean, cu o poftă nebună de a citi „O undiță pentru bunicul meu”, volum de povestiri publicat recent de Polirom, știind deja că textele lui Gao Xingjian nu te pot dezamăgi. Scrisul său are nostalgia Chinei pierdute, are o simplitate de care marii scriitori ai zilelor noastre obișnuiesc să fugă, are o poezie limpede și o formă care se transformă sub ochii tăi, cititorul, sărind de la o persoană la alta, de la o construcție la alta, până când ia forma unui puzzle al clișeelor fotografice, care se îmbină amețitor ca în proza aceea, Clipe, ce închide volumul. Însă am știut că cel mai probabil voi ține minte povestirea care dă titlul cărții – Undiță pentru bunicul meu, care pune față în față copilul și omul matur pornit pe urmele copilăriei, ca într-un joc al oglinzilor. Iată:

Îmi mai amintesc, desigur, că în târgușorul nostru era și un râu. După câte țin minte, se afla într-un loc pustiu și trist, foarte departe de oraș. Îmi amintesc că în copilărie m-am dus doar de câteva ori la râu. Odată, când a venit în vizită, bunicul mi-a spus că, de când se construise un lac de acumulare în amonte, râul secase. Eu însă tot am de gând să-i cumpăr bunicului o undiță, nu știu exact de ce, dar nici nu-mi vreau să-mi limpezesc motivele. Într-un cuvânt, aceasta este dorința inimii mele, ca și cum această undiță ar fi chiar bunicul meu, iar bunicul ar fi chiar această undiță. Gao Xingjian – O undiță pentru bunicul meu, ed. Polirom, 2017

Într-o altă zi, am participat la Casa de Cultură „Mihai Ursachi” din Parcul Copou la o întâlnire a Clubului „Logos” cu scriitorii Ioana Bradea și Andrei Crăciun. Am ascultat-o atunci pe Ioana Bradea vorbindu-le tinerilor despre Bistrița sa, despre cum își scrie cărțile, despre viața unei scriitoare tinere într-un oraș de provincie din nordul țării, în timp ce Andrei Crăciun le-a vorbit despre drumurile ziaristului, dar și despre cum unele amintiri se transformă în literatură. Și i-am invidiat pe adolescenții ieșeni pentru șansa lor de a avea un asemenea club de lectură, care le prilejuiește întâlniri lunare cu scriitori, căci se vedea familiaritatea lor și cu literatura de acum, dar și cu astfel de întâlniri. La final, Ioana Bradea avea să primească un album creat de liceeni, inspirat din scrierile sale, iar lui Andrei Crăciun avea să i se ofere în dar un clip, pornind de la unul dintre poemele lui din volumul „Poezii pentru acea necunoscută” (ed. Herg Benet, 2015).

După ce am părăsit Parcul Copou, am căutat romanul „Înalt este numele tău”, de Ioana Bradea, publicat în acest an de editura Humanitas. Aflasem că fiecărui personaj i se dăduse ca temă să rostească, la un moment dat, cuvintele din titlu și acest lucru îmi stârnise curiozitatea. Însă nu găselnița aceasta avea să mă atragă cel mai tare, ci frazarea. Dacă „Aleea Zorilor” (ed. Polirom, 2017), de Andrei Crăciun, e un microroman într-o singură frază, romanul Ioanei Bradea pune de asemenea accent pe frazele lungi, cu ritm susținut și o melodicitate năucitoare.

Atunci când clopotul din turnul bisericii bate tărăgănat, ca într- o duminică oarecare, orele patru, acoperind în sfârşit vocile de meşteri bolovănoşi şi prăfuiţi care robotesc pe schele, Andreas Beuchel îşi înalţă şi el ochii, îşi răsuceşte cu degete iuţi grămăjoara de tutun, o îndeasă în pipă şi urmăreşte cu priviri leneşe cum se bat ultimele cuie în eşafodul pe care va fi decapitat, peste doar câteva ore, ungurul cu un singur ochi care a îndrăznit să despice cu o sabie piciorul mult-iubitului jude Thomas Werner. Ioana Bradea – Înalt este numele tău, ed. Humanitas, 2017

Fragment din romanul „Aleea Zorilor”, de Andrei Crăciun (ed. Polirom, 2017)

Iar într-o noapte, când deja se făcuse mai frig la Iași, ne-am refugiat cu toții în Casa FILIT pentru un lung maraton al poeziei. Poeți de toate vârstele urcau pe rând pe scenă, iar în cortul alb cu greu mai găseai un loc liber. Se bea vin și ceai cald și se asculta, se asculta… O prezență care contrasta cumva cu ceilalți poeți era americanca Tara Skurtu, stabilită de câțiva ani în România, țara străbunicilor săi, care și-a citit versurile în engleză (așa cum și scrie). Cu siguranță, nu erau chiar acestea. (Tot în această lună, Tara Skurtu și-a lansat în Marea Britanie, la Eyewear Publishing, volumul de poezie The Amoeba Game).

1. Would This Were
Would this were the weary
quiet of a medicated nap.

Would I could watch the insides
of eyelids while sleeping,

my world blind as a bundle
of thirsty cells. Would this were

just a slick round head
almost crowning, puzzle pieces

of skull shifting to mold
a temporary slick oblong head,

easier to pass through me.

2. Middle Seat
In the middle of Oleander
Avenue, a stabbed man cries out

in Spanish, and Amber and Thomas,
on either side of me in the back

of the station wagon, stare out
the window and watch Dad tear off

the arm of his favorite blue sweater
to tourniquet the bleeding man’s arm

while I look down at two
pebbles on the carpet. Tara Skurtu – Tourniquet

Într-o după-amiază, tot la Casa FILIT, aveam să asist la o discuție despre literatură care îi aducea în fața publicului pe scriitorul Vlad Zografi și pe scriitoarea din Republica Moldova, stabilită la Paris, Tatiana Țibuleac. Țin minte că Vlad Zografi a spus: „Efectele secundare ale vieții sunt sentimentele. Sentimentele sunt niște păsări care ciugulesc gângăniile de pe spinarea hipopotamului”.

Cum arăta însă natura umană acum zece mii de ani? Probabil că, în linii mari, la fel ca azi, cel puţin asta ne spun datele biologice şi antropologice pe care le avem la dispoziţie. Dar acum o sută de mii de ani? Am putea risca o aproximaţie, unii o fac fără să- şi ia cele mai elementare precauţii. Dar acum un milion de ani? Dar pe vremea dinozaurilor? Dar acum trei miliarde de ani, pe când moleculele mari începeau să se autoreproducă? Dar acum paisprezece miliarde de ani, la ora big bang- ului? Da, ştiu, timpul înspăimântă. Şi totuşi, unde aşezăm graniţele naturii umane? Vlad Zografi – Efectele secundare ale vieții, ed. Humanitas

Iar Tatiana Țibuleac a recunoscut cu modestie că, după numai două cărți publicate, îi e greu să se considere scriitoare. Deși romanul său, Vara în care mama a avut ochii verzi (ed. Cartier, 2016), ne-a atras tuturor atenția.

După nouă ore de mers cu mașina, în care ne-am oprit de nouă ori ca mama să vomite pe autostradă și în brusturi, și în latrinele publice, și pe geamul unui microbuz cu bătrâni în cârje porniți la mare, iar o dată ca să aruncăm voma ei adunată în sticla de plastic pe care o ținea în mașină, am ajuns. „În Paradis!”, a chițcăit ea bătând din palme, în timp ce eu încercam să calculez cât m-ar costa să ajung înapoi la Paris cu mașina, iar de acolo la Londra cu trenul și să îi prind totuși pe Jim si Kalo vineri la gară. Aveam la mine niște euro și niște lire, dar eram gata să fur, să mă prostituez sau să comit orice altă infracțiune justificată, ca să scap de acolo.
Mama a coborât din mașină prima, a vomitat pentru a paisprezecea oară și s-a aplecat ca să-și lege șireturile la adidași. Pe îndelete, cu fundul gigantic ridicat în aer ca o caisă răscoaptă, chiar în nasul șoferului. Nu-mi venea să cred. Creatura asta, după care plângeau toți regizorii de filme absurde din lume, era mama. Și nici măcar nu juca vreun rol. Tatiana Țibuleac – Vara în care mama a avut ochii verzi

Și tot la Casa FILIT am ascultat-o pe norvegiana Kari Fredrikke Brænne, o scriitoare de-o luciditate molipsitoare, atât de diferită parcă de proza sa, căci iată cum sună un fragment din romanul Sub umbra adâncă a copacilor împovărați.

Scriitorii Mircea Pricăjan, Kari Brænne și Andrei Crăciun, într-o întâlnire la Casa FILIT, moderată de Călin Ciobotari.

Îți amintești? Cât de frumos era. Totul era atât de frumos. Tu și cu mine pe potecă. La adăpostul copacilor. Eu înainte și tu după mine. Lumina atunci când ieșeam, soarele răsfirându-se deasupra buruienilor. Descuind, intrând. Văzând că totul e în regulă, toate erau la locul lor. Că nimeni nu călcase pe aici. Stând pe veranda noastră. Doar a noastră. O bere în rucsac, încă aproape rece. Pulsul meu în bucătăria improvizată. O masă luată mai mult în joacă. Îți amintești cât de frumos era? Kari Fredrikke Brænne – Sub umbra adâncă a copacilor împovărați

Fragment din romanul „În numele Tatălui (și al Fiului)”, de Immanuel Mifsud (ed. Polirom)

Întoarsă înapoi la București, am început să caut în librării o carte a polonezei Olga Tokarczuk, pe care o ascultasem într-o seară vorbind de pe scena Teatrului Național din Iași cu scriitorul Mircea Cărtărescu, despre literatura de azi și de mâine, dar și despre cum ar trăi într-un poem sau depănând amintiri din Berlinul în care s-au cunoscut, în timp ce moderatorul întâlnirii, poetul Robert Șerban, le umplea cu vin paharele, așa cum stă bine într-o noapte a literaturii. Nu am găsit însă nici Călătoria oamenilor Cărții, nici Rătăcitorii și nici vreo altă carte de-a polonezei aflată pe lista scurtă la premiul Nobel pentru Literatură. Da, mai țin minte că întâlnirea aceasta se întâmpla pe 5 octombrie, chiar în ziua în care se anunțase câștigătorul premiului Nobel pentru Literatură, iar Mircea Cărtărescu și Olga Tokarczuk, ambii nominalizați în acest an, au spus câteva cuvinte despre Kazuo Ishiguro.

Nu voi încheia acest text fără a lăsa un fragment din romanul „În numele Tatălui (și al Fiului)” (ed. Polirom), de Immanuel Mifsud, scriitorul maltez cu care nu o dată mi s-au intersectat drumurile la festivalul de la Iași, însă niciodată nu am îndrăznit să îl abordez și să-i spun că din toată literatura europeană a ultimului deceniu, nimic nu-mi place mai mult decât acest roman. Cât despre FILIT 2017, concluzia o știm deja – e unul dintre marile evenimente care demonstrează, încă o dată, că dacă România ar sta la fel de bine și pe celelalte planuri ca pe plan cultural, astăzi am fi departe. România culturală este, însă, cu mult înaintea României celeilalte.

Teatrul „Vasile Alecsandri” din Iași, în serile FILIT 2017.