Pentru recomandările de lectură ale lunii august, ne-am oprit la publicistica lui Gabriel García Márquez, memoriile Ditei Kraus şi un roman-tribut de David Grossman.
Un articol de Alina Vîlcan|2 august 2020
Vă propunem trei cărți recent apărute în limba română, pe care nu le veți uita ușor: „Scandalul secolului” de Gabriel García Márquez, „O viață amânată. Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz” de Dita Kraus și „De mine viața și-a tot râs” de David Grossman.
Gabo și cea mai frumoasă profesie din lume
Scandalul secolului (Editura Rao, 2020, traducere din spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți) adună în aproape 400 de pagini unele dintre cele mai reprezentative texte jurnalistice ale scriitorului columbian Gabriel García Márquez care, până la sfârșitul vieții, în 2014, a rămas consecvent în credința sa că ziaristul are „cea mai frumoasă profesie din lume”.
Articolele reunite în volum au fost publicate în 34 de ani, din 1950 până în 1984, în numeroasele ziare și reviste pentru care Gabo a lucrat în lunga sa activitate jurnalistică, ce nu s-a încheiat nici după ce a obținut, în 1982, Premiul Nobel pentru Literatură.
Titlul volumului este dat de articolul omonim scris la Roma care însumează o serie de cronici apărute timp de 13 zile (17 – 30 septembrie 1955) în publicația columbiană El Espectador.
Aflate mereu la granița cu literatura, păstrând inconfundabilul stil al autorului, textele jurnalistice din volumul de față rămân o lectură memorabilă pentru cititorul de ieri, de azi și de mâine, pe care îl poartă din lumea tipic columbiană, în Cuba revoluționarilor și de acolo în Ungaria comunistă, pe străzile Romei, în Paris, în Mexic, în lumea întreagă, oferind în același timp o lecție de gazetărie neperisabilă.
García Márquez dovedește astfel că nu întotdeauna textul de presă scrisă este supus efemerității.
Viața mea nu-i viață reală
Sunt cuvintele cu care se deschide volumul autobiografic semnat de Dita Kraus – O viață amânată. Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz (Editura Polirom, 2020, traducere din engleză de Dan Sociu). Dita Kraus, născută Dita Polach, a fost deportată de naziști, împreună cu părinții săi, în 1942, pe când era doar o adolescentă, în ghetoul de la Terezin, iar de acolo la Auschwitz, unde tatăl ei, avocat, și-a pierdut viața.
Dita și mama sa au fost printre prizonierele care au ajuns la muncă forțată în Germania și mai apoi în lagărul de la Bergen-Belsen, de unde au fost eliberate la finalul războiului, de către trupele britanice. Mai târziu, se va căsători cu scriitorul Otto B. Kraus și vor emigra în Israel, vor trăi într-un kibbutz și vor lucra ca profesori.
În paginile cărții, Dita Kraus, de altfel eroina romanului-cult semnat de Antonio G. Iturbe, Bibiotecara de la Auschhwitz, își povestește viața așa cum a fost – de la copilăria petrecută la Praga, sub amenințarea războiului, când evreii au început treptat să își piardă drepturile, la anii trăiți în lagăr, cu ororile lor, dar și cu micile bucurii, pe care nu le uită, conștientă că și datorită lor a supraviețuit, și mai departe, muncind într-un Hamburg bombardat sau așteptând eliberarea în cele mai crunte zile trăite la Bergen-Belsen, și apoi libertatea, cu tot ce avea să aducă.
Rememorează toate acestea cu onestitate, cu luciditate și, uneori, cu umor, într-o autobiografie de-un dinamism năucitor, care funcționează ca o extraordinară lecție de viață. Dita Kraus a împlinit 91 de ani pe 12 iulie. O viață amânată, publicată în februarie 2020, este singura ei carte.
De mine viața și-a tot râs. Tribut Evei Panić-Nahir
De mine viața și-a tot râs (Editura Polirom, 2020, traducere din ebraică de Gheorghe Miletineanu), romanul scriitorului israelian David Grossman, este o cronică de familie care urmărește traseul a trei femei din trei generații diferite.
În centrul romanului se află Vera, un personaj feminin cu adevărat remarcabil, inspirat de Eva Panić-Nahir (3 august 1918 – 17 iulie 2015), deținută a închisorii politice iugoslave de la Goli Otok.
Născută într-o familie evreiască înstărită, Vera, care reușise să evite deportările naziste, dar își pierduse părinții la Auschwitz, este arestată în 1951 pentru că refuză să depună mărturie împotriva soțului său mort. Cum să accepte să spună că a fost spion al lui Stalin la Belgrad? Vera este o activistă cu idealuri politice de neclintit, însă în decizia sa rolul cel mai important par să îl aibă dragostea și obsesia împotriva trădării.
Alegerea ei va avea însă urmări nu numai asupra propriei vieți, ci și asupra aceleia a fiicei sale, Nina, și chiar și a nepoatei sale, Ghili, timp de decenii, chiar și la mult timp după stabilirea în Israel, unde își întemeiase o nouă familie. Fiecăreia dintre cele trei protagoniste îi revine o perspectivă diferită asupra vieții. Între ele, ca un arbitru plin de înțelegere, se află Rafi – fiul vitreg al Verei, iubitul din tinerețe al Ninei și tatăl lui Ghili. Cei patru se întorc astfel în fosta Iugoslavie, vizitează ținutul natal al Verei și locul pe care altădată era închisoarea de la Goli Otok.
La 90 de ani, sub pretextul realizării unui film, Vera rememorează trecutul încercând astfel, cu o înțelepciune aparte, să dezlege un mister de familie care le-a apăsat tuturor existența. Însă felul în care ea înțelege dragostea și demnitatea pare tot mai greu de pătruns de generațiile următoare. Din această perspectivă, în centrul cărții lui Grossman stă o fermecătoare reprezentantă a unei lumi dispărute, care încă mai are ceva de spus.
Foto: Foto Christopher Cotrell / Flickr.
