Ce faci când ai 7000 de idei și vrei să conduci oameni?
https://www.ziarulmetropolis.ro/ce-faci-cand-ai-7000-de-idei-si-vrei-sa-conduci-oameni/

… Dai la Teatru, spune Ioana Păun. Cum trebuie să fie teatrul? „Incisiv, relevant.” (Pentru relaxare există yoga şi o zi la spa.) Ce să nu accepţi? (Să ţi se zică „Asta nu se poate, că deranjăm…”.) Cine să te placă? („Nu toată lumea, că doar nu te-ai făcut fotomodel!”).

Un articol de Adina Scorţescu|26 octombrie 2018

Cel mai recent spectacol regizat de Ioana, „153 de secunde” (primul spectacol de teatru inspirat de incendiul de la Colectiv), va avea premiera sâmbătă, 27 octombrie, la Centrul Național al Dansului din București.

În liceu, m-a întrebat profa de română cu care făceam meditații: „Auzi, da’ tu ce vrei să te faci?!” „Nu știu, m-aș duce fie la Turism – [n-aveam nicio treabă] – fie la Sociologie [nu știam ce e aia]…” Ea-mi zice: „Dar de ce nu vrei să te faci secretară?” „Dar cum să mă fac secretară?!” „Păi, uite, am o prietenă care este secretară la un cabinet de avocatură și câștigă foarte bine!” Nu înțeleg de ce ea mi-a zis asta, dar eu m-am simțit foarte revoltată că așa va arăta destinul meu, că asta își imaginează un adult despre mine. Și atunci i-am spus: „Dar eu vreau să fac teatru!”

Pe atunci, scriam tot felul de texte revoltate pe care i le dădeam dirigii să le citească. Mi-a zis la un moment dat: „De ce nu scrii o piesă de teatru?” Habar n-aveam ce e aia, dar i-am zis: „Bine, scriu!” Am scris acest text absurd, „Rooms”, despre doi adolescenți care nu mai vor să iasă afară din casă de câteva luni bune și tatonează opțiunea de a rămâne pentru tot restul vieții acolo. Am participat cu piesa (pe care am repetat-o cu un coleg, la mine acasă) la un concurs pentru liceeni organizat de British Council. Am luat toate premiile – premiul pentru creativitate, premiul pentru interpretare etc.

„153 de secunde”, în regia Ioanei Păun

Eu credeam că teatrul e actorie, că tre’ să mă fac actriță. Nu știam că există și regie. Într-un final, m-au întrebat și-ai mei la ce facultate dau și le-am zis de teatru. „Să te faci actriță?!” mi-a zis maică-mea. „Da, de ce nu?!” Taică-miu mi-a spus: „Nu-i pentru tine actoria, tu n-o să stai să accepți ordinele cuiva! Tu trebuie să stai la butoane, tre’ să te faci regizoare!” „Aha, OK.” Deci m-am făcut regizoare (râde). That’s the story. Nu a fost o chemare din adânci străbuni. A fost destul de întâmplător.

Deci am venit în scouting la București, cu prietena mea cea mai bună, Mona. Între timp, mă răzgândisem – voiam să dau la Film. Mi-am cumpărat o cameră video și am început să filmez, ba pe stradă, ba în casă, ca să trimit o probă la facultate. Credeam că ăsta e examenul (râde)! Am realizat nu doar că nu tre’ să trimit un film, dar tre’ să văd o groază de filme, să vin la niște cursuri pregătitoare o dată la două săptămâni, plus o serie de alte probe. N-aveam cum să văd filmele, că pe vremea aia nu existau torente. Și nici n-aveam cum să vin la București o dată la două săptămâni. Așa că m-au dus la etajul doi la UNATC, să văd cum e proba la Teatru. „Aaa, asta e simplu! Tre’ să citesc niște piese și să inventez ceva acolo.”

La examenul de admitere la UNATC eu mă consideram foarte pregătită! M-am dus cu o zi înainte, să văd prima tură, că eram programați pe zile. Erau acolo tot felul de tineri care îi știau pe toți profii… Eram pe lângă. Îi tot întrebam „Cum a fost, ce v-a picat?” A ieșit la un moment dat din sală un tip foarte tânăr, ca să meargă la baie, și eu: „Heei, cum a fost, ce ți-a picat?!” Mi-a zis „sunt din comisie”. Și eu: „Hai, frate, nu fi atât de nașpa, zi-ne ce ți-a picat!!” „Chiar sunt în comisie și acum mă duc la toaletă.” După care mi-au zis și colegii. „Chiar e în comisie…” (râde)

Cum nu știam pe nimeni din această comisie, eram foarte relaxată. Am zis o poezie, am creat diverse povești, după poze din albume sau anunțuri din ziar. M-am rupt în figuri. Probele astea de admitere au așa o greutate, dar, de fapt, totul e atât de caraghios! Atunci mi-am dat seama că da, chiar vreau să fac chestia asta. Mă simțeam de acolo. Mi se părea superamuzant. La liceu totul era așa de serios și de exact. Aici era relativ, relaxat, interacționam cu oamenii…

Eram avidă de lumea asta nouă. Era foarte multă poftă și ne stimulam mult între noi. Discutam despre teatru, mergeam la tabere de teatru în vacanțele de vară, făceam workshopuri, aduceam tot felul de specialiști din străinătate. Din zece colegi de ani, șase am supraviețuit, facem teatru.

Ioana Păun

Ne-am făcut un grup, „Tanga Project”, cu care – din anul II de facultate – am făcut spectacole pe care le-am dus pe la festivaluri și la Teatrul Foarte Mic. Eram un mic fenomen, lumea știa de noi și cumva am intrat în legenda UNATC-ului. Cred că ne-a prins foarte bine să devenim independenți și să gustăm din teatrul real.

În facultate ne iluzionam că poți să faci orice și că lumea așteaptă ca tu să ieși din micul tău cocon și să respiri. Și, cum faci primul pas afară, toată lumea te va invita să faci spectacole curajoase în teatrele lor. Eu asta credeam. Nu mă gândeam la bani. Habar n-aveam pe vremea aia că regizorii câștigă cel mai bine. Prima oară când am primit un onorariu, 1000 de euro, în 2008, când am făcut un spectacol la Teatrul Foarte Mic, am rămas foarte surprinsă. Că l-aș fi făcut și pe gratis (râde)!

Nimeni care dă la Arte nu este preocupat de bani, asta pot să garantez. De asta și sunt artiștii așa de exploatabili. Își doresc atât de mult să facă ceea ce fac, încât poți să nu-i plătești, că ei tot o să facă.

Am terminat facultatea cu „Agamemnon” de Rodrigo Garcia, un spectacol despre consumerism, despre o familie care se măcelărește pentru că tatăl vine acasă cu cumpărăturile greșite. Era foarte plastic, vizual. I-am dat numele „Made in China”. Lumea a fost foarte șocată. Profesorii din comisie au plecat supărați că i-am împroșcat cu muștar. Am rămas în legenda facultății.

Vrei să afli continuarea poveștii? Zi DA!

În facultate ne iluzionam că poți să faci orice și că lumea așteaptă ca tu să ieși din micul tău cocon și să respiri. Și, cum faci primul pas afară, toată lumea te va invita să faci spectacole curajoase în teatrele lor. Eu asta credeam. (Ioana Păun)

FOTO deschidere: Răzvan Leucea



18
/08
/14

Nevoia de teatru este tocmai nevoia de viaţă adevărată. Un actor îşi cercetează sufletul cu ceva vreme înainte de spectacol, petrecând puţin timp cu el însuşi, dezlegându-se de nebunia vieţii cotidiene. Îşi cercetează sufletul precum un vânător arma înainte de a pleca la vânătoare şi exact în clipa în care intră pe scenă ştie că e capabil de orice.

15
/08
/14

Alexandra Penciuc și Mariana Cămărășan, regizoarele spectacolului de teatru independent "Cui i-e frică de Virginia Woolf?", care se joacă de șapte ani cu aceeași distribuție, vorbesc despre descoperirile de care au avut parte lucrând împreună, despre transformările spectacolului și despre lucrurile care îi mențin vie energia.

23
/07
/14

După realizarea scenografiei pentru multe producții românești și pentru coproducții internaționale, Mihaela Ularu, mama actriţei Ana Ularu, a revenit la prima pasiune a sa, teatrul, realizând costumele din spectacolul independent „În parc”, scris şi regizat de Radu Iacoban, cu Ana Ularu/Rodica Lazăr și Istvan Teglas în distribuţie.

15
/07
/14

Andreea Bibiri spune că în teatru nu există democrație. Mărturisește că regizorul care a influențat-o cel mai mult a fost Liviu Ciulei și vorbește despre prima ei colaborare cu actorul Marius Manole, într-un spectacol „un pic cam personal“, „Cremă de zahăr ars. Astăzi îi spunem dragoste“.

15
/07
/14

INTERVIU. Aflat la prima ediţie, festivalul Ceau, Cinema! (17-20 iulie) îşi propune să apropie publicul de filmul european, într-o oraş fără nici un cinematograf de stat funcţional, dar cu ambiţii de capitală culturală: Timişoara. Pentru a afla ce înseamnă un astfel de eveniment, am stat de vorbă cu iniţiatorul şi organizatorul principal: copywriterul şi criticul de film Lucian Mircu.

Pagina 30 din 38« Prima...1020...2829303132...Ultima »