Relansat pe platforma gratuită Cinepub, „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea”, câştigător în 2004 al Ursului de Aur pentru scurtmetraj, este o realizare uşor atipică în filmografia lui Cristi Puiu. Un film cu atât mai interesant de a fi revăzut şi discutat.
Un articol de Ionuţ Mareş|12 mai 2016
Dacă ar fi fost realizat astăzi, „Un cartuș de Kent și un pachet de cafea”, filmul cu care Cristi Puiu câștiga în 2004 Ursul de Aur pentru scurtmetraj la Festivalul de la Berlin, ar fi arătat, foarte probabil, cu totul altfel la nivel formal.
Revăzut acum, poate surprinde folosirea banalului plan-contraplan în modul de a filma cele două personaje, un tată și un fiu, jucați de Victor Rebengiuc și Mimi Brănescu.
Este un instrument specific mai curând filmelor mainstream – hollywoodiene sau nu – și serialelor de televiziune, decât unui cineast-autor dependent – e drept, mai târziu în cariera sa – de planuri secvență, fără mari intervenții de montaj în post-filmare.
Bineînțeles, opțiunile stilistice în cazul unei mizanscene realiste în care două personaje stau de vorbă, față în față, la o masă într-un restaurant sunt destul de limitate. Oricum, sunt mai restrânse decât în situația unei construcții narative care implică mișcări ale personajelor și, implicit, deplasări ale camerei de filmat.
Iar staticul „Un cartuș de Kent…” venea după cineticul road-movie „Marfa și banii” și înaintea la fel de dinamicului „Moartea domnului Lăzărescu”, astfel că acest contrast între stiluri este cu atât mai mare.
Însă Cristi Puiu se servește de respectiva convenție clasică – ce implică a arăta alternativ două personaje angrenate într-o discuție, nu fără a introduce pe alocuri și un plan general cu protagoniștii filmați din profil, în același cadru – pentru a ghida mai bine atenția spectatorului spre ceea ce personajele au de spus.
În acest caz, esențiale sunt textul, care trebuie să transmită mult mai mult decât ceea ce pur și simplu se rostește, și expresivitatea actorilor – iar ambele ținte sunt abil atinse în acest film scurt, dar percutant.
În plus, Cristi Puiu dovedește abilitate în a energiza ceea ce risca să fie un schimb de replici static. Alternarea planurilor cu fiecare din cele două personaje facilitează apropierea spectatorului de protagoniști și, mai ales, sugerează mai eficient ideea de confruntare, de lucruri nespuse, de conflict mocnit care pare a exista între ei, de aici și tensiunea care străbate filmul de la un cap la altul.
Masa la care se discută este așezată lângă o fereastră, astfel că în plan secund se deschide un nou cadru care aerisește filmul, prin realitatea spre care ne lasă să privim – pietoni care trec pe trotuar și mașini care circulă pe stradă.
Tot ca o contragreutate la imobilitatea centrului narativ funcționează și intrările și ieșirile din cadru ale chelnerului (Mihai Brătilă), ale cărui interveții sparg încordarea ce domină întâlnirea dintre fiul dominator, aflat într-o pauză de la afacerile sale, și tatăl în defensivă, venit a-i oferi un cartuș de Kent și un pachet de cafea pentru a-i găsi un loc de muncă în cei doi ani pe care îi mai are până la pensie.
Din dialogul scurt și din acel simbol al „micii înțelegeri” pe care îl reprezintă țigările și cafeaua, Cristi Puiu reușeșe să livreze un portret în epură al României post-comuniste.
Una în care corupția înflorită în comunism continuă să existe nestingherită. Una în care oamenii își pierd locul de muncă, din cauza prăbușirii industriei, cu doar câțiva ani înainte de pensionare. Și, totodată, o Românie a unei noi generații ce pare dezabuzată, cinică și nevoită să-și însușească arta descurcărelii.
Articol apărut și pe blogul lui Ionuț Mareș.