„Cea mai franțuzoaică dintre actrițele englezoaice”: Kristin Scott Thomas
https://www.ziarulmetropolis.ro/cea-mai-frantuzoaica-dintre-actritele-englezoaice-kristin-scott-thomas/

La un moment dat, prin 2014, după ce a jucat în 65 de filme, Kristin Scott Thomas era hotărâtă să stea departe de platoul de filmare, dornică să ia o pauză cât mai lungă.

Un articol de Dana Ionescu|7 iulie 2021

Trei ani de tăcere în viața artistică, trei ani de viață pur și simplu. Dar în 2017 a avut loc întoarcerea, o falsă întoarcere sau, în orice caz, un alt fel de întoarcere. Celebra actriță a revenit la cinema în alt rol în premieră, cel de regizoare pentru „The Sea Change”, o adaptare după romanul omonim al lui Elizabeth Jane Howard.

Eliberată de propriile temeri și obsesii, eliberată de propria imagine și de povara tuturor filmelor care, spune ea, au plictisit-o de moarte, Kristin Scott Thomas rămâne „un trandafir englezesc la Paris”, admiratoare a stilului de viață parizian pe care l-a îmbrățișat de mult, însă o englezoaică în căutarea a ceva ce se află dincolo de mirajul și iluzia marelui ecran. Sofisticată și nuanțată, personalitatea ei artistică decantată în zeci de ani și zeci de roluri, s-a uitat mereu spre alte orizonturi. Dulcea povară a actoriei i-a dat aripi și, în același timp, i-a tăiat cumva aripile, împiedicând-o, după propria mărturisire, să facă propriile alegeri: „Tot timpul ți se spune ce să faci: <Mișcă-ți capul așa! Poți să plângi puțin mai mult? Poți să faci asta, poți să faci ailaltă? O! Ce frumos! Incredibil!> Dar câteodată tu te gândești că n-a fost frumos și incredibil, a fost doar o privire. Dar cineva zice că a fost. După care scenele alea se iau, se amestecă și iese altceva. Când joci într-un film, îi dai regizorului materialul brut ca să facă filmul”, explica ea.

 

Rostite după o viață petrecută în lumea filmului, cuvintele ei spulberă iluzia. Nimic metaforic, nimic echivoc, nimic rafinat în această mărturisire de actriță dornică să respire într-un spațiu în care iluzia se creează altfel, povestea se spune altfel, personajul trăiește altfel decât pe ecran. Kristin Scott Thomas a descoperit târziu acest spațiu: teatrul. Și de atunci ceva s-a schimbat.

La început a fost filmul

Înainte să facă descoperirea, a simțit de multe ori gustul succesului. Artista căreia în adolescență nu i s-a dat nicio șansă, specialiștii nevăzând în ea vreun talent care merită arătat, a plecat de la Londra la Paris, oraș de care rămâne îndrăgostită, oraș care s-a îndrăgostit de ea și așa a rămas. A urmat École Nationale Superieure des Arts et Techniques du Théâtre și a fost invitată să joace cu Prince în „Under the Cherry Moon”. Acesta a fost debutul propriu-zis și începutul unui parcurs spectaculos.

Stranietate, fragilitate, mobilitate, dar și intangibilitate – câteva dintre cuvintele cu care e asociată Kristin Scott Thomas, care a convins fără cale de întoarcere prin „Pacientul englez”, celebrul film din 1996 al lui Anthony Minghella, după ce jucase și în cunoscuta comedie „Patru nunți și o înmormântare” (pentru care a câștigat Premiul BAFTA pentru Cea mai bună actriță în rol secundar), în „A Handful of Dust”, alături de Judie Dench, precum și în alte filme.

A ajuns repede la Hollywood, care a dezamăgit-o la fel de repede, în ciuda partenerilor de platou, printre care s-au numărat Robert Redford și Harrison Ford. Prea multă artificialitate, prea multă superficialitate, prea mult sclipici. Prea departe de posibilitățile artistice imposibil de explorat în sistemul industrial, prea departe de aspirațiile unei actrițe care caută întâi sensuri și după aceea forme.

Eliberarea adusă de teatru

Când Hollywood-ul a rămas în urmă, nu însă și gustul lui amar, Kristin Scott Thomas s-a întors pe scenă. După o experiență teatrală modestă, mai exact după ce jucase doar în câteva spectacole repede uitate, s-a întâmplat, de fapt, descoperirea teatrului. Abia în anii 2000 Kristin Scott Thomas a intrat în altă eră personală, în plină maturitate, sedusă de forța scenei.

Prezența ei enigmatică, metaforică, trimițând întotdeauna la altceva și altundeva, sensurile căutate și-au făcut loc la teatru și acolo s-a dezlănțuit adevărata putere a artistei. „Când joci pe scenă, abia atunci descoperi că într-adevăr poți. Îmi tot vine cuvântul încredere. Acolo nu e cineva care te păcălește să crezi că poți, spunându-ți <O! Ce frumos!>. Pe scenă, dacă merge, merge”, a recunoscut în urmă cu câțiva ani, după succese de neuitat. Experiența scenei, începută cu rolul Bérénice, a adus schimbarea: „Brusc, m-am simțit independentă. Puteai să te plimbi pe scenă și să stai și în cap, dacă voiai cu adevărat. Nimeni n-o să-ți spună: <Stop! Nu face aia! E ridicol.> E un sentiment de independență și încredere – îmi dădeam voie să joc într-un anumit fel și să văd dacă funcționează sau nu. Puteam să am încredere în mine”.

Au urmat mai multe spectacole pe West End și mai multe premii. A fost Mașa din „Trei surori”, rol care i-a adus o nominalizare la Premiul Olivier pentru Cea mai bună actriță, Arkadina din „Pescărușul”, rol pentru care a câștigat peste câțiva ani Premiul Olivier pentru Cea mai bună actriță, Emma din „Trădarea” lui Harold Pinter (aducând „o puternică încărcătură de sexualitate și o deschidere emoțională extraordinară”, cum scria Charles Spencer în cronica din „The Telegraph”), Electra lui Sofocle sau, în 2015, regina Elisabeta a II-a din spectacolul „The Audience” de Peter Morgan.

O lecție despre imprevizibil

În anii în care triumfa pe scenă, fosta „regină de gheață”, etichetă pe care a trebuit s-o suporte multă vreme, făcea însă și roluri remarcabile pe ecran: „Te iubesc de mult” (2008), în regia lui Philippe Claudel, „Ruptura” (2009), în regia lui Catherine Corsini, „O chema Sarah” (2010), regizat de Gilles Paquet-Brenner. „Cineaștilor francezi le plac femeile care sunt pe-aici mai demult și fac ridurile să pară frumoase. Dar în filmele englezești sau americane nu vor decât să fii bătrână și să taci din gură”, spune actrița. „Rolurile care mi se oferă în Franța sunt mai interesante decât cele din filmele în engleză. Aici mi se propun aventuri, călătorii mai grele, dar mai interesante”, recunoștea  într-un interviu din „L’Express”, realizat înainte de rolurile din ultimii ani.

Acasă la ea, la Paris, unde-și amintește amuzată de zilele petrecute în copilărie la pension (Cheltenham Ladies’ College și Saint Antony’s Leweston School for Girls), fosta „regină de gheață” recunoaște că îi place să facă lucruri care o sperie.  Eliberată de povara conformității, oferindu-și plăcerea necesară de a face propriile alegeri fără a se supune niciunei constrângeri, „cea mai franțuzoaică dintre actrițele englezoaice”, cu adorabilul ei accent englezesc, e pe deplin conștientă de imprevizibilitatea propriei vieți, ceea ce nu o neliniștește însă. O lecție a teatrului, poate, dar și a filmului – o lecție despre libertate, maturitate și o formă inteligentă de înțelepciune.

22
/11
/21

„Titane”, cel mai șocant film al anului, ajunge în cinematografele din România din 3 decembrie, distribuit de Independența Film. Catalogat drept thriller psycho-sexy, „Titane” a stârnit valuri de șoc la Cannes, mai mulți spectatori pierzându-și cunoștința în timpul proiecției.

22
/11
/21

Primele trei filme din seria „Matrix” vor fi difuzate de Warner TV în luna decembrie, în așteptarea celui de-al patrulea lungmetraj, „Renașterea/ Resurrections”, care va fi lansat în preajma Crăciunului.

22
/11
/21

Viaţa grea din Gaza, violenţele asupra palestinienilor din teritoriile ocupate, agresiunile asupra femeilor în lumea arabă sau problema refugiaţilor se numără printre subiectele tratate de o serie de documentare care completează programul ediţiei din acest a Festivalului Filmului Palestinian.

17
/11
/21

Regizat de britanicul Edgar Wright, „Last Night in Soho” (2021) stă pe o idee grozavă. Ia un reflex des întâlnit al multora dintre noi, idealizarea unei anumite perioade, şi îl aruncă în aer cu stil.

10
/11
/21

CRONICĂ DE FILM Mi-e neaşteptat de greu să scriu despre „La civil” (2021), deşi e un film pe care am fost nerăbădător să îl văd. „Waiting for August” (2014), documentarul cu care a debutat Teodora Mihai, regizoare din Belgia, dar de origine română, m-a impresionat când l-am văzut şi încă îi port o amintire puternică.

04
/11
/21

Ce-mi place foarte mult la cinema-ul furios al lui Nadav Lapid este că nu ştii niciodată unde te va duce şi în ce fel te va învălui. Singurul lucru pe care poţi să îl anticipezi este că vei fi surprins. Nu-ţi rămâne decât să te laşi purtat de ideile sale neconvenţionale şi incomode.

01
/11
/21

CRONICĂ DE FILM În „A Hero” (2021), noul său lungmetraj, câştigător ex-aequo al Grand Prix la Cannes, regizorul iranian Asghar Farhadi îşi recâştigă inspiraţia creatoare care l-a consacrat printre marii autori de cinema contemporani.

31
/10
/21

Nu se poate spune că regizorul Gaspar Noé a avut vreodată o viziune luminoasă asupra vieţii. Dimpotrivă – cinema-ul său s-a inspirat întotdeauna din cele mai tulburătoare pulsiuni umane, pe care le-a transformat într-un combustibil extrem de inflamabil. Însă „Vortex”, prezentat anul acesta la Cannes în afara competiţiei, este probabil cel mai întunecat film al său, oricât de ciudat ar suna asta.

30
/10
/21

Întâmplarea a făcut să văd în aceeaşi zi de la „Les Films de Cannes a Bucarest” două titluri din Rusia, ambele incluse în secţiunea Un Certain Regard a ediţiei din acest an a evenimentului de pe Croazetă - „Unclenching the Fists”, de Kira Kovalenko, şi House Arest”, de Aleksei Gherman Jr.

29
/10
/21

CRONICĂ DE FILM În a doua parte a relatărilor despre Festivalul „Les Films de Cannes a Bucarest” vă propunem să descoperiţi filmul câştigător al Premiului Juriului pe Croazetă, fascinantul „Memoria” al thailandezului Apichatpong Weerasethakul.