Ca cinefil, nu e nimic mai plăcut decât să nu îţi dai seama pe deplin ce e cu imaginile şi cu sunetele care te asaltează de pe marele ecran, în faţa unui nou film, despre al cărui autor nu ştii nimic.
Un articol de Ionuţ Mareş|19 noiembrie 2021
Să te laşi purtat de un flux audiozual imprevizibil, ca un curent de apă puternic şi tulbure, dar având certitudinea că la destinaţie vei fi răsplătit.
E experienţa pe care am trăit-o văzând la BIEFF „A Night of Knowing Nothing” (2021), debutul regizoarei indiene Payal Kapadia, ales cel mai bun documentar la Festivalul de la Cannes, unde a făcut parte din secţiunea Quinzaine des Réalisateurs.
Sigur, eticheta „documentar” ar putea lăsa de înţeles că lucrurile nu pot fi atât de complicate. Nimic mai înşelător. Şi asta pentru că „A Night of Knowing Nothing” amestecă nonficţiunea cu elemente ficţionalizate, activismul politic cu intimismul poetic, revolta cu dragostea.
Imaginile din care e făcut sunt toate alb-negru, filmate pe 8 mm sau 16 mm şi fără sunetul lor real – de aici şi senzaţia că vedem un film de demult, pierdut şi proaspăt regăsit.
Cele mai multe aparţin cineastei şi colegilor ei de la o şcoală de film şi documentează o serie de proteste ale stângii intelectuale (chiar comuniste) din ultimii ani, începute în rândul studenţilor, dar apoi răspândite şi la alte categorii sociale, împotriva naţionalismului şi violenţelor regimului condus de premierul Narendra Modi.
Însă printre ele sunt intercalate secvenţe greu de definit: unele par de arhivă, altele, ficţionale şi pure exerciţii filmice.
În paralel, în voice-over auzim o voce feminină care citeşte nişte scrisori (date ca reale, dar foarte probabil inventate) pe care o studentă la Film le-ar fi trimis iubitului, care e ţinut de familie departe de ea pentru că aparţin unor caste diferite.
Nimic mai inutil decât încercarea de a categorisi ceea ce vedem şi auzim. Esenţial e efectul pe care tot acest caleidoscop îl produce – sugerează melancolie, reverie, nelinişte, o dorinţă a unei întregi generaţii de a da un sens existenţei, într-o societate plină de inegalităţi şi chiar opresivă.
Sunt multe straturi cu care lucrează Payal Kapadia, iar această bogăţie, amplificată de desprinderea imaginilor de sunet, care comunică totuşi în cele mai neaşteptate moduri, face din „A Night of Knowing Nothing” unul din filmele demne de reţinut din acest an deloc rău pentru cinematografia de autor.
