Cele mai noi cărți: „Confesiunea” de Jessie Burton (fragment)
https://www.ziarulmetropolis.ro/cele-mai-noi-carti-confesiunea-de-jessie-burton-fragment/

Autoarea bestselerurilor internaţionale „Miniaturista” şi „Muza” revine cu un roman luminos, puternic şi emoţionant despre secretele scrisului, ale maternităţii şi prieteniei, despre cum ne pierdem şi ne regăsim pe noi înşine. Vă invităm să parcurgeţi un fragment din „Confesiunea” (Editura Humanitas Fiction).

Un articol de Ziarul Metropolis|15 februarie 2021

Confesiunea (Editura Humanitas Fiction, 2021, colecția Raftul Denisei, traducere din engleză de Iulia Gorzo) are o construcție pe două paliere temporale, anii 1980, din Soho până la Hollywood, și Londra zilelor noastre, legate între ele de personajul unei scriitoare, Constance Holden, cândva de succes, dar care vreme de treizeci de ani a dispărut din lumea literară. Constance – Connie, cum îi spun femeile care îi traversează viața – este singura conexiune dintre Elise Morceau și fiica acesteia, Rose Simmons. Puntea pe care, fără să vrea, ajunge să o ridice între cele două devine o mărturisire pe mai multe planuri și o asumare.

Confesiunea este, în primul rând, un roman despre multiplele relații ce se stabilesc între femei, de la maternitate la iubire, de la prietenie la ură, urmând o dublă istorie, desfășurată într-un tempo la început lent, accelerându-se firesc pe parcurs, deoarece secretele nu pot fi dezvăluite oricum și uneori este nevoie de o viață întreagă pentru ca rostirea lor să devină o cale spre descoperirea și acceptarea de sine.

Hampstead – 1980. Într-o după-amiază de iarnă, Elise Morceau o întâlnește pe Constance Holden. Carismatica scriitoare ajunge s-o acapareze rapid pe fragila Elise, aflată într-o derivă a tinereții, care se va agăța de Connie cu tot egoismul primei iubiri. Ecranizarea romanului de debut al acesteia la Hollywood, spre care pleacă împreună, le va scoate din rutina londoneză și le va face pe amândouă să se confrunte cu ele însele, cu ceea ce vor să obțină și ceea ce vor să ofere vieții. Strălucirea plină de falsitate, dar nu mai puțin reală, a Hollywoodului le va modifica destinele, așa cum va afla, în Londra zilelor noastre, Rose, fiica dispărutei Elise, dintr-o confesiune tardivă, dar salvatoare, despre infinitele fațete ale relațiilor dintre femei.

„O meditație asupra ficțiunii și asupra nevoii de a construi realități alternative.“ The Guardian 

„O capodoperă despre autonomia femeilor și despre rolul lor în societate, care aduce în prim-plan mirajul Hollywoodului, maternitatea și fragmentarea identității.“ Irish Tatler

„O explorare a creativității feminine pe care nu o poți lăsa din mână.“ The Irish Times

„În Confesiunea regăsim toată măiestria lui Jessie Burton, talentul cu care creează decoruri și atmosferă, intrigi și portrete feminine.“ Le Figaro

„Un roman captivant și inteligent, în care misterul rezistă până la ultimul rând.“ Observer

„Suspans, analiză a emoțiilor și sondare a creației literare, Confesiunea este un roman pasionant.“ Madame Figaro

„Jessie Burton vorbește despre femei cu delicatețe și onestitate. Un roman acaparator și ritmat… care dă mult de gândit.“ Les Echos

„Confesiunea” de Jessie Burton (fragment)

„Zoë mi‑a adus Urgia lăcustelor, cum promisese, și am devorat‑o. Toate femeile merită privilegiul eșecului, dar foarte puține au parte de el, scria Constance. E un privilegiu să greșești catastrofal, apoi să mai primești o șansă, ca și cum de fapt nu s‑ar fi întâmplat nimic. Bărbații fac asta tot timpul, după care sunt aspru criticați și se îndreaptă ca indivizi. Un exemplu ar fi politicienii. Oamenii de afaceri. Ucigașii. Diavolii albi care ne distrug lumea. Și femeile sunt diavolițe, desigur. Dar când o femeie o face lată, de obicei reprezintă tot neamul femeiesc, de parcă toate ne‑am mișca într‑un singur mare sân. Și totuși, ar trebui să ni se îngăduie s‑o facem lată! În viața unei femei, nesiguranța de sine e o urgie a lăcustelor!

Îmi plăcea îndrăzneala semnelor de exclamare. Îmi plăcea tot. Dar Constance exprima acolo idei politice universale. Pe mine mă interesa partea personală. Și femeile sunt diavolițe, desigur. Voiam să știu despre care dintre greșelile ei vorbea – unde anume greșise atât de catastrofal în viața ei și ce legătură ar fi putut avea asta cu mama? M‑am gândit la ce‑mi spusese tata, că Elise fusese subjugată.

Mă documentasem ceva mai în profunzime pe internet. Constance Holden nu mai apărea – adresa ei nu era publică, deci nu m‑aș fi putut înființa pur și simplu acasă la ea. Dar cărțile ei existau pe internet. Într‑un eseu se afirma că Iepurele verde revelează „o femeie aflată la apogeul abilităților ei scriitoricești: un stil curgător, periculos, care pendulează fără efort între suferință pură și rezervă dureroasă“. În anul publicării, cartea câștigase mai multe premii, iar de atunci se vânduse în peste un milion de exemplare. În ambele cărți, Holden părea interesată de fiice și mame, de iubire, de natura și condițiile represaliilor emoționale și de ocazii ratate. Inimă de ceară avusese parte de o ecranizare nemuritoare, Ținutul inimii. Filmul primise un Oscar pentru actrița din rolul principal, legendara Barbara Lowden. Ambele cărți aveau parte de nenumărate reeditări, dar Constance nu mai scrisese nici un alt roman după Iepurele verde. Din unele articole de presă, rezulta că nu fusese vorba despre vreun blocaj al scriitorului, ci că autoarea încasase pur și simplu un procent din câștigurile de box‑office ale Ținutului inimii și hotărâse să se retragă. Mi se părea improbabil, dar, până la urmă, nu mai avea alte romane.

Am descoperit că în 1997 existase o tentativă de a‑i lua un interviu lui Constance. Un jurnalist de la Observer încercase să facă același lucru ca mine – să înțeleagă de ce și‑ar fi dorit cineva să dispară în culmea talentelor sale. Agenta ei, o femeie pe nume Deborah Clarke, refuzase să ajute – după toate aparențele, la cererea lui Holden. Jurnalistul explica faptul că Holden fusese întotdeauna „rezervată“ în privința copilăriei sale, contestând adesea utilitatea dezvăluirilor personale când cărțile ofereau suficiente coduri pentru o viață trăită. Conform informațiilor de pe pagina jurnalistului, într‑un interviu mai vechi, dat cu ocazia publicării cărții Inimă de ceară, dar care nu se găsea online, Constance vorbise despre un tată militar, despre o viață nomadă, în care‑l însoțise din misiune în misiune, petrecând prea puțin timp într‑un loc ca să poată prinde rădăcini. „Dar oricum, rădăcinile sunt conservatoare“, o cita jurnalistul dintr‑un articol mai vechi. „Rolul lor e să ne trimită în colțul nostru și să ne țină acolo.“ Din câte știa jurnalistul, Connie era necăsătorită și nu se pomenea nicăieri de vreun partener sau de copii. Singurele informații pe care le putuse găsi jurnalistul erau că Holden plecase o vreme în America, apoi în Grecia, probabil, și în cele din urmă, la o presupusă căsuță undeva la țară, în sudul Angliei. Nu reușise să găsească nici prieteni, nici rude de‑ale ei. Patronul magazinului din satul în care se presupunea că ar fi locuit Connie fusese „tăios“ și „protector“, de unde jurnalistul trăsese concluzia că ea trebuie să fi fost pe‑aproape. După care îi pierduse urma. Nimeni nu voia să‑l ajute. Jurnalistul întorsese asta în folosul său, transformând articolul într‑un nou mister literar. Dar fără a oferi soluții. De atunci trecuseră douăzeci de ani și nimeni nu se mai sinchisise de ea.

*

Eram la Clean Bean și o așteptam pe Kelly, recitind începutul Urgiei lăcustelor, când Kelly a dat buzna pe ușă împreună cu fiica ei, Molly. Mi‑a crescut inima de bucurie când le‑am văzut atât de familiare și de calde.

La școală, Kelly nu fusese chiar cea mai silitoare, dar era de departe cea mai adaptabilă și mai deșteaptă dintre noi. Formam o pereche bizară, eu fiind foarte studioasă și mult mai timidă, dar ne iubeam. Ei îi făcea plăcere ciudățenia mea, iar mie, aptitudinile ei. În timp ce pentru noi, ceilalți, a intra la universitatea potrivită era o problemă generatoare de stări apocaliptice de panică, Kelly intuia că peste zece ani, acea înșiruire de litere avea să conteze mai puțin decât ce urma după. Dar, așa cum observase unul dintre prietenii noștri în absența lui Kelly, Kel se descurcă. Ea are FARMEC.

De fapt, cu farmecul ei cu tot, Kelly muncise din greu ca să se mențină la suprafață, neavând sprijin din familie sau relații. Urcase treaptă cu treaptă pentru a ajunge la insula paradisiacă din perioada ei activă de la douăzeci și ceva de ani: fusese angajată mai întâi ca stilistă începătoare, apoi ca director de creație la o revistă influentă. După care devenise un fenomen Instagram – @thestellakella: regină a gustului, as al colaborărilor, cu mii de urmăritori. Magazinele de haine și de mobilier începuseră să semene cu interiorul casei lui @thestellakella – era greu de spus cum se estompase acea graniță, dar iată că se întâmplase. Spre deosebire de atâția oportuniști de pe internet, Kel avea măcar o bază solidă de experiență și greutăți. Apoi apăruse Dan, actualul ei soț, una dintre acele persoane instagramabile care părea să se automotiveze de la cinci ani – deși Kelly spunea tot timpul că tipul nu era în stare nici să fiarbă un cartof când îl cunoscuse. Apoi venise Molly. Nu mai fac copii în viața mea, spusese Kelly după nașterea lui Mol. În viața mea.

Mol avea acum patru ani, iar Kelly urma să nască din nou în martie.

Mol s‑a așezat pe un scaun, și‑a scos creioanele și blocul de desen și s‑a scufundat în propria ei lume. Desena o casă‑cutie, colorând‑o fără milă într‑o nuanță atrăgătoare de fucsia. Nu respecta conturul casei, culoarea revărsându‑se din pereți în toate direcțiile. Era ca și cum noi nici n‑am fi existat, două femei adulte care s‑ar fi putut transforma în stâlpi de sare fără ca ea să observe.

— A fost cam arțăgoasă azi, a zis Kelly, așezându‑se pe un scaun.

— Tu vrei ceva, Mol? am întrebat. Comandasem deja două flat white de la Zoë, amintindu‑mi că pentru Kelly trebuia să fie fără cofeină.

— Nu, mulțumesc, Rose, a răspuns Mol.

M‑am uitat la Mol, la capul ei plecat. Îmi plăcea compania lui Mol – mai ales să ne plimbăm prin parcuri. Mol alerga mereu în față, lăsându‑se pe vine cu ușurință ca să ia crenguțe năpădite de licheni sau o frunză de o splendoare aparte. Avea centrul de greutate atât de jos, încât se mișca în sus și‑n jos ca o jucărie pe arc. Vedea deja lucrurile în felul lui Kelly; prietena mea cultivase în mintea ei în formare puterea observației, mirarea și plăcerea de a căuta ceea ce e interesant în lucrurile obișnuite, de a le scoate din context și a le transforma în baghete magice, așternuturi de zâne, materie primă pentru un colaj când se întorceau acasă. Mi‑erau cunoscute acele colaje pentru că le urmăream pe Instagram când nu reușeam s‑ajung în parc. Văzusem frunze înmuiate în vopsea aurie care primiseră peste 25.000 de like‑uri.

Zoë a adus flat white‑urile, zâmbindu‑le radios lui Kelly și fiicei ei. Mulți oameni reacționau așa la ele – arătau atât de înfloritoare, exact cum trebuie să fie o mamă și copilul ei. M‑am întins după cafeaua mea.

— Stai așa, a zis Kel și am știut ce urmează. Capul lui Mol se încadra perfect între cele două căni, iar Kelly își scosese deja telefonul. Tu desenează acolo, iubito, a zis Kelly, dar Mol nu dădea semne c‑o aude: era atât de obișnuită cu telefonul, că nici nu‑l mai băga în seamă. După ce a făcut poza, Kel a schimbat trei, patru filtre până când l‑a găsit pe cel care în mod evi­dent surprindea momentul mai bine decât momentul însuși.

— „Cafea cu aromă de puștoaică“, a zis ea cu voce tare, în timp ce scria aceste cuvinte la descrierea fotografiei, după care a apăsat pe send și și‑a strecurat telefonul la loc în poșetă. M‑am întrebat în treacăt dacă notase și locul și, în caz că da, dacă avea să crească numărul de clienți la Clean Bean.

Mol și Dan contribuiau pasiv, dar regulat, la povestea pe care Kelly o țesea online și care crea dependență. În sinea mea mi se părea în continuare ciudat să‑ți exploatezi copilul și partenerul și să‑i pui undeva unde niște străini să se uite la ei în fiecare zi, asta fără ca Mol să‑și poată exprima acordul –, dar Kelly rămânea prietena mea cea mai bună și se descurca în viață al naibii de bine față de mine sau de Joe. Și un lucru era incontestabil: Mol era un subiect ideal. E o comunitate bazată pe sprijin și inte­res! spunea Kelly. Fetele care mă urmăresc de câțiva ani încep să facă și ele copii. Pur și simplu merge treaba! Mol era interesantă într‑un fel dulce și profund, iar Kelly nu părea niciodată dispusă să discute despre aspectele filozofice, etice, ale deciziei ei. Presupun că era pur și simplu alegerea ei și, la câte contracte publicitare și sejururi gratuite la hotel pri­mea și după ce văzusem mai multe femei purtând în aceeași săptămână un pulover cu care Kel se afișase în premieră pentru un mic creator din Stockholm, nu mă îndoiam că @thestellakella era un fenomen pop‑cultural.

— Ce face Joe? a zis Kelly, luându‑și cana de cafea. Cum e cu Joerritos?

Am simțit greutatea din cuvintele ei, dar fără a le putea aprecia temperatura. Știam că, în multe feluri, Kelly era sătulă de Joe, dar își ținea încă părerile pentru ea.

— Face bine, am răspuns. Vorbește cu un investitor.

Kelly amesteca în cafea.

— Un investitor, a repetat ea, storcând toată magia din acel cuvânt.

Mi se părea ciudat că mă întrebase mai întâi de Joe, dar n‑am insistat.

— Dar tu ce faci? Te simți bine?

Kelly s‑a uitat la Mol.

— Mda, nu‑i rău. Grețurile matinale au mai trecut, slavă Domnului.

Am clătinat din cap în semn de mirare.

— Nu știu cum de reușești.

Ea a râs.

— Și tu ai reuși dac‑ai fi nevoită, Rosie.

— Ești sigură?

Ea m‑a privit surprinsă.

— Normal. Să știi că dacă pot eu, poate oricine.

Știam amândouă că nu‑i adevărat, dar am lăsat‑o așa.

— A, da, voiam să‑ți spun – vreau să duc @thestellakella la etapa superioară, doi copii. Să vedem cum merge.

Și‑a fluturat mâinile în aer cu hotărâre.

— Evoluția de la mamă cu un copil la mamă cu doi copii.

O priveam fascinată pe cea mai veche prietenă a mea. Kelly era atât de bună la chestia asta: să facă povești simple, pentru enorm de mulți oameni. Cu Kelly te puteai identifica, deși era sigură pe ea; planurile ei absurde aveau succes pentru că ea credea în ele și pentru că înțelegea că multă lume se simțea pierdută în vremurile noastre și avea nevoie de o călăuză. Inclusiv eu.

— Sună bine, am zis. De fapt, voiam să te întreb ceva, am adăugat. Despre mama.

— Maică‑ta?

În privirea lui Kelly s‑a strecurat teama, la fel cum se întâmplase și cu Joe, dar am continuat.

— Ții minte ca tata să‑ți fi spus ceva despre ea când eram noi mici? Sau să fi pomenit de ea în prezența ta?

Kelly s‑a întors să se uite pe fereastra cafenelei. Îmi dădeam seama că reflecta la răspunsul cel mai potrivit. Petrecuse multe ore în apartamentul nostru, după școală sau în weekend, dormise la noi, tata ne dusese pe amândouă cu mașina la cinema sau la mall. Kelly îmi cunoștea viața la fel de bine ca mine, dacă nu cumva și mai bine.

— De ce mă întrebi acum? a zis ea.

— Când am fost în Franța, tata mi‑a povestit despre o femeie pe care a cunoscut‑o mama. Cred că au fost împreună.

— Bun. Kelly și‑a încrucișat brațele pe masă. Sună interesant.

— Ascultă. Tu veneai atât de des pe la noi. Tata a zis vreodată ceva despre o tipă Connie? Constance Holden? Ea a scris cartea asta. Am bătut în coperta Urgiei lăcustelor.

Kelly a privit cartea cu interes.

— Îmi pare rău, Rosie. Nu. A trecut atâta timp.

M‑a privit cu tandrețe.

— Ești bine?

— Da, sunt bine. Mă rog, am fost cam șocată.

— I‑ai spus lui Joe?

— Da. Ei, nu tot. I‑am spus de Constance Holden că e o scriitoare pe care a cunoscut‑o mama.

— Și?

Am ridicat din umeri.

— N‑a fost mare brânză.

Ea a oftat.

— Oricum. Îl deranjează când încep cu mama.

— Păi probabil pentru că nici unul nu știm ce să spunem sau să facem, Rosie.

M‑am uitat în jos la masă. Eram din nou cu tata, pe plaja din Bretania. Am închis ochii, așteptându‑mă să mă apuce plânsul.

— Sigur ești bine? a zis Kelly.

— O, Doamne. Da, am răspuns. M‑am întins și i‑am strâns mâna, simțind cum se mișcă iar plăcile tectonice ale iubirii noastre.

— Mami, când plecăm? a zis Mol.

Am aruncat o privire spre bar, unde Zoë curăța aparatul de cafea, cu o expresie concentrată pe fața ei tânără, cu spuzeala fină de coșuri pe frunte care nu făcea decât să‑i sporească frumusețea dulce, copilăroasă. Viața mea părea inconsistentă, și totuși îmi simțeam corpul greu și mă împotmolisem.

*

După ce ne‑am luat rămas-bun, am hotărât să n‑o iau direct spre casă. Am plecat de la cafenea și m‑am așezat pe o bancă într‑un parc din apropiere, gândindu‑mă la conversația cu tata. Nu atât la comentariul lui amenințător despre Constance Holden, ci mai mult la felul în care se rugase de mine să învăț o limbă sau o meserie, ca și cum ceea ce eram în acel moment n‑ar fi fost suficient. Țin minte că aveai ambiții mari! era un refren pe care‑l auzisem adesea. De fapt, în viața mea se întâm­plase un singur lucru cataclismic. Fusesem prea puțin pentru ca mama să vrea să rămână.”

Jessie Burton s-a născut în 1982 la Londra, unde trăiește și în prezent. A fost încurajată din copilărie să citească, să meargă la bibliotecă și să scrie. Și-a făcut studiile la Oxford University, unde a urmat cursuri de literatură engleză și limbă spaniolă, și la The Royal Central School of Speech and Drama din Londra. În adolescență a jucat într-un serial BBC de succes pentru tineret (The Wild House), fapt ce i-a deschis calea spre actorie și scenele londoneze. A publicat proză scurtă în Harper’s Bazaar US și Stylist, și, de asemenea, a scris frecvent articole și eseuri pentru The Wall Street Journal, The Independent, Vogue, Elle, Lonely Planet Traveller, The Daily Telegraph și The Spectator. În 2014 a publicat romanul Miniaturista (The Miniaturist), care s-a vândut în peste 1 000 000 de exemplare și a fost tradus în 40 de țări. A fost desemnat Waterstone’s Book of the Year 2014, a primit National Book Award – New Writer of the Year & Book of the Year și a fost ecranizat de BBC One. După succesul internațional al primei ei cărți, Jessie Burton a revenit în 2016 cu Muza (The Muse; Humanitas Fiction, 2017), elogiată entuziast de critici, ale cărei drepturi de traducere s-au vândut în peste 30 de țări. Ambele romane au fost bestselleruri Sunday Times, New York Times și Radio 4’s Book at Bedtime. În toamna lui 2019 îi apare al trei­lea roman, Confesiunea (The Confession; Humanitas Fiction, 2021), de asemenea bestseller Sunday Times. Eseul autoarei despre Brexit, Found in Translation, a fost inclus în antologia Goodbye Europe (2017). Primul ei roman pentru copii, The Restless Girls, a apărut în 2018, iar Medusa urmează să fie publicat în 2021.

Foto: Guliver Getty Images – Corbis News, prin amablitatea Editurii Humanitas Fiction.



07
/08
/22

Fix acum 100 de ani, pe 5 august 1922, se năştea Marin Preda. Pentru a marca acest centenar, vă propunem un text despre cele două filme "Moromeţii", realizate de Stere Gulea la o distanţă de peste 30 de ani.

05
/08
/22

Asistența umanitară are și ea nevoie de suport. De mai bine de 5 luni de la cea mai mare mobilizare a societății civile din România postdecembristă, 29 de organizații non guvernamentale formează nucleul unei intervenții colective ce acordă sprijin integrat celor care fug din calea războiului, majoritatea femei și copii.

03
/08
/22

NOU La Editura Polirom a apărut recent, în colecția de biografii romanțate, o carte având în prim-plan o figură de legendă a teatrului românesc, despre care însă publicul de astăzi știe foarte puțin. „Marioara Voiculescu. Mareșala teatrului românesc” de Alina Nelega o aduce în prim-plan într-un noul mileniu.

02
/08
/22

Muzeul Național al Literaturii Române, în parteneriat cu Ministerul Culturii, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Romfilatelia și revista „Timpul”, organizează, în zilele de 4 și 5 august 2022, la sediul expoziției de bază din Strada Nicolae Crețulescu 8, o serie de evenimente dedicate centenarului Marin Preda.

28
/07
/22

Din Istanbulul marginalilor magistral creionat de Elif Shafak, pe o insulă grecească, unde regizorul Billy Wilder lucrează și își rememorează destinul, și până la malul Adriaticii, unde două surori înfruntă viața cum pot mai bine, vă invităm într-o călătorie livrescă menită să vă inspire în alegerea lecturilor pentru vara aceasta.

28
/07
/22

„Obiecte rănite” de George Banu, „Fiicele războiului” de Dinah Jefferies și „Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea” de Cătălin Ceaușoglu sunt trei dintre titlurile noi propuse de Editura Nemira, care ne atrag atenția în această vară.

28
/07
/22

Vă invităm să descoperiți trei cazuri care au marcat istoria spionajului mondial, dezvăluite în cartea „Lumea secretă. O istorie a serviciilor de informații”, recent apărută și în limba română, la Editura Trei.

22
/07
/22

Biblioteca Metropolitană București (BMB) prin Direcția Cultură, Învățământ, Turism a Primăriei Municipiului București reîncepe proiectul Biblioteca la firul ierbii desfășurat pe parcursul a 4 ediții: 23 și 30 iulie în parcul Drumul Taberei și 13 și 20 august în parcul Alexandru Ioan Cuza (IOR).

19
/07
/22

Institutul Cultural Român, rețeaua de reprezentanțe și Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR), îl aniversează, printr-un proiect online difuzat global, pe celebrul scriitor român Norman Manea, supraviețuitor al Holocaustului, una dintre marile conștiințe ale lumii contemporane, care împlinește venerabila vârstă de 86 de ani.