Cele mai noi cărți: „La început a fost sfârșitul. Dictatura roșie la București”, de Adriana Georgescu (fragment)
https://www.ziarulmetropolis.ro/cele-mai-noi-carti-la-inceput-a-fost-sfarsitul-dictatura-rosie-la-bucuresti-de-adriana-georgescu-fragment/

Editura Humanitas a lansat recent volumul „La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti”, de Adriana Georgescu (traducere de Micaela Ghiţescu). Autoarea cărţii (din care vă invităm să parcurgeţi aici un fragment!) avea 25 de ani în 1945, când a fost arestată de comunişti şi supusă torturii.

Un articol de Liliana Matei|21 Aprilie 2019

Adriana Georgescu era pe atunci șefa de cabinet a generalului Rădescu, ultimul prim-ministru dinainte de instaurarea regimului impus de sovietici. A devenit victima primului proces politic orchestrat de omul-șobolan, Nicolski. Și-a scris cartea la Paris, unde reușise să fugă în 1948. Aceasta este prima mărturie a unui deținut politic dintr-o țară aflată dincolo de Cortina de Fier.

„Stilul Adrianei Georgescu este însufleţit, casant, rapid și direct. Fără falduri digresive, paranteze explicative, volute stilistice şi amplitudine confesivă. Totul e narat iute şi precis, ca într-un jurnal de front. Pe măsură ce înaintezi şi te lași în voia stilului, secvențele capătă rol de secure.“ – Dan C. Mihăilescu

„Ajunsă la primele experienţe de închisoare şi tortură, Adriana punea stiloul jos. Era ca un prag peste care nu putea trece. Începea să tremure. Din tot corpul. Îi clănţăneau dinţii. (Tremuratul acesta o va însoţi de-a lungul vieţii, e prezentul ei veşnic.) Îi mai dădeam un ceai. Deschideam fereastra ce dădea pe acoperişurile Parisului. Dar ea se afla, mai departe, în bezna bucureşteană a gratiilor. Înainte de a relua scrisul, povestea, tremurând mai departe, tot ce nu putea să aştearnă pe hârtie. Apoi, încetul cu încetul, se potolea şi scria chinuit, zgârcită cu epitetele, aluziv, inomabilul. Filele acelea, imediat ce le transcrisesem în franceză, le arunca direct în foc, parcă în arderea lor s-ar fi putut consuma şi trecutul. Hârtia se prefăcea în scrum, nu însă şi povara.” – Monica Lovinescu

Adriana Georgescu s-a născut pe 23 iulie 1920 la Bucureşti. Strălucită avocată şi jurnalistă, a fost totodată o figură marcantă a rezistenţei anticomuniste din România şi una dintre primele victime ale dictaturii instaurate în ţară odată cu ocupaţia sovietică. În 1944 a obţinut licenţa la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. După terminarea facultăţii, a lucrat ca infirmieră într-un spital militar, a scris cronică cinematografică în paginile ziarului Universul literar, apoi a devenit reporter al ziarului liberal Viitorul pe lângă Ministerul Afacerilor Interne. Din 3 decembrie 1944 până în 5 martie 1945 a fost şefa de cabinet a generalului Nicolae Rădescu, preşedintele Consiliului de Miniştri. După demisia guvernului, a fost secretara şi avocata generalului Rădescu până la 31 iulie 1945, când a fost arestată, pentru implicarea în organizaţia T (a tinerilor liberali), pe care noua conducere comunistă a catalogat-o drept teroristă. După anchete şi torturi la Securitate şi un simulacru de proces (primul dintre numeroasele procese politice orchestrate de regimul comunist), în septembrie 1945 a fost condamnată la patru ani de închisoare corecţională „pentru faptul de uneltiri contra ordinei sociale“. În aprilie 1947 a fost graţiată de regele Mihai. A urmat o nouă arestare (în august 1947), dar colegii din organizaţie au reuşit s-o scoată din închisoare, „răpind-o“. După o perioadă petrecută ca fugară la Bucureşti, ajutată de Ştefan Cosmovici, care avea să-i devină soţ, pe 2 august 1948 a emigrat clandestin şi s-a refugiat la Viena. S-a stabilit la Paris, unde a fost în continuare secretara generalului Rădescu, care reuşise la rându-I să fugă din ţară după ce se refugiase în sediul legaţiei britanice la Bucureşti.

Nu a renunţat nici la munca de jurnalist, fiind membră în comitetul de redacţie al ziarului Uniunea Romană (1949–1951), corespondent acreditat al Naţiunilor Unite la Radio Paris (1951–1952), corespondent al Radio Europa Liberă (1952–1957, 1965–1967) şi al Radio BBC. De asemenea, s-a implicat în procesele politice anticomuniste de la Paris (1952) şi Berna (1955). A avut o a doua căsnicie cu Frank Lorimer Westwater, ofiţer în Marina Regală Britanică şi matematician. În 1961 s-a mutat la Londra şi a primit cetăţenia britanică.

Volumul său de memorii La inceput a fost sfarşitul: Dictatura roşie la Bucureşti este prima mărturie a experienţei carcerale dintr-o ţară aflată dincolo de Cortina de Fier. Deşi scrisă în limba română, cartea a apărut mai întâi la Paris, în traducerea Monicăi Lovinescu, care a semnat-o cu pseudonimul Claude Pascal: Au commencement etait la fin: La dictature rouge a Bucarest, Editions Hachette, 1951. Alte traduceri ale cărţii: In the Beginning Was the End, traducere de Dan Golopenţia, Aspera Romanian Educational Foundation, Boston, 2003; Al principio fue el fin, traducere și note de Joaquín Garrigós, Ediciones Xorki, 2018. În anul 2000 Adriana Georgescu a fost decorată cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“, în grad de Comandor. S-a stins din viaţă pe 29 octombrie 2005, în oraşul Stevenage din Marea Britanie.

La început a fost sfârșitul. Dictatura roșie la București (fragment)

Chiar a doua zi, manifestaţiile reîncep. Comuniştii îi pun pe toţi funcţionarii de stat şi pe muncitori să coboare în stradă ca să urle: „Moarte lui Rădescu“. Bineînţeles că toate manifestaţiile au loc în Piaţa Palatului. Peste tot afişe mari, peste tot aceleaşi pancarte.

Generalul îşi petrece timpul în convorbiri cu Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.

Ziarele îşi înteţesc atacurile. Dar nici un ziar nu informează populaţia asupra prezenţei lui Vîşinski la Bucureşti.

Fac naveta între Palat şi Interne. Nici o reacţie din partea anglo-americanilor. Mircea Ioaniţiu ridică din umeri:

— Burton Berry încearcă de două zile să-l vadă pe Vîşinski, care nu i-a dat nici un semn de viaţă şi rămâne invizibil. Nu chiar de tot invizibil, de altfel. Deschide fereastra. Tancuri sovietice grele străbat Piaţa Palatului, precedând un batalion al Armatei Roşii care defilează în sunetele unei fanfare.

— Minunată regie. Intimidare în toată regula. Ce părere ai?

— Ştii bine că Armata Roşie a pus mâna pe mai multe clădiri-cheie din Bucureşti.

Revenind la Interne văd alte trei tancuri ruseşti postate pe una din străzile laterale.

N-am închis ochii de două zile şi adorm fără să vreau, cu capul pe masă, în biroul meu.

*

Campania de presă atinge acum isteria şi nu mai încearcă să camufleze nimic. România liberă din 1 martie anunţă în sfârşit sosirea la Bucureşti a lui Vîşinski. Pe aceeaşi pagină, alături de fotografia lui, cu titluri groase:

Guvernul Rădescu trebuie să demisioneze, a transmis ieri Radio Moscova.

Oare criminalul a fost demis din funcţiile sale?

Un apel telefonic de la Palatul Regal. Mircea Ioaniţiu:

— Nimic de la anglo-americani.

Trei ore mai târziu, alt apel:

— Vino imediat.

Alerg la Palat. Ioaniţiu mă întâmpină, palid.

— Tocmai a plecat Vîşinski de aici. Nu mai vrea să aştepte. I-a înmânat regelui lista noului guvern şi a însoţit-o cu o lovitură de pumn în masă. Plecând, a trântit uşa atât de tare, că au căzut bucăţi de tencuială. Vrea răspunsul înainte de sfârşitul serii.

Probabil că am pălit la rândul meu, fiindcă Ioaniţiu îmi întinde un scaun.

— Stai jos.

— Nu, mă întorc la Interne.

— Îl aşteptăm pe general la Palat.

Murmur:

— Va să zică, e sfârşitul?

— Mă tem că da. Anglo-americanii ne-au lăsat baltă.

*

Se înserează când generalul pleacă de la Palat. Ţine în mână un lănţişor pe care regina Elena îl purta mereu la încheietura mâinii. În timp ce regele îi cerea să demisioneze, regina i-a întins ultimului apărător al monarhiei române lănţişorul.

Se joacă, dus pe gânduri, cu lanţul şi îmi spune:

— Urcă în biroul dumitale şi ia-ţi toate lucrurile. Odihneşte-te. Acum, ai să ai timp.

A doua zi, la 2 martie, România liberă poate în sfârşit să anunţe ştirea cea bună:

Călăul Rădescu a fost izgonit de la putere.

*

Suntem sechestraţi timp de douăzeci şi şapte de ore în birourile noastre de la Interne. Directorul de cabinet este trimis în faţa Curţii Marţiale. Noi, ceilalţi, primim autorizaţia să mergem acasă, unde trebuie să rămânem la dispoziţia poliţiei pentru orice supliment de anchetă.

Generalul Rădescu se află la ambasada britanică.

*

La 6 martie, guvernul Groza este constituit. N-am nevoie să citesc numele celor care îl compun. Numele acestea se aflau deja pe lista depusă cu nouă zile în urmă de Vîşinski pe biroul regelui Mihai.

*

Mi-am reluat obiceiul de la Câmpulung şi mă trezesc în mijlocul nopţii ca să ascult emisiunile de la BBC şi Vocea Americii.

Astăzi, Rodica a chemat nişte prieteni dintr-un apartament vecin, care nu au radio, ca să asculte emisiunea. Suntem şase adunaţi în jurul radioului.

BBC îşi lansează cele trei acorduri surde. Tăcem toţi.

Un comunicat de război. Vocea crainicului anunţă imediat după aceea lista guvernului român. Fără comentarii. Ba da, unul singur, la sfârşitul emisiunii. Transilvania de nord trece sub administraţia românească prin decizia guvernului sovietic.

*

Pe străzile măturate de ploaie, sunt mai puţine manifestaţii. Vântul a smuls afişele de pe ziduri. Câteva zdrenţe atârnă ici şi colo, jalnice. Nu mai citesc decât „Moarte lui…“. În curând alte nume vor veni desigur să completeze formula. Teohari Georgescu e ministru de Interne. Foştii mei colegi de redacţie pe care îi întâlnesc la clubul liberal spun acum pur şi simplu „Comisia Sovietică de Control“, „aliată, adică rusă“ a dispărut din repertoriu. Atacurile împotriva opoziţiei sunt din ce în ce mai violente.

Într-o zi, ducându-mă la clubul Partidului Liberal, îi găsesc acolo pe foştii mei colegi foarte agitaţi. Cred că scoaterea în afara legii a partidelor opoziţiei nu mai este decât o chestiune de luni.

Îi întreb:

— Şi atunci, ce-o să facem?

Mă privesc, şi unul dintre ei îmi spune cu vocea foarte calmă:

— Ascultă, doar n-ai să începi să te îndoieşti de noi. O să continuăm lupta.

Mă duc lângă el. Ne strângem mâna în tăcere. Unul dintre noi începe să râdă. Şi deodată o bucurie mare izbucneşte şi ne cuprinde pe toţi. Suntem tineri, puternici în dorinţa noastră de libertate, şi tocmai am redescoperit acest lucru toţi împreună.

Ieşind pe stradă, continuăm să râdem în lumina strălucitoare de primăvară.

În faţa sediului PC din cartier o femeie foarte bătrână priveşte în vitrină un mare portret al lui Stalin. Îl întreabă pe un bărbat care iese din sediu:

— Spune-mi, maică, cine e?

Ca nişte autentici gură-cască, ne oprim cu toţii ca să auzim răspunsul.

— E Stalin, răspunde comunistul. Cel care i-a izgonit pe nemţi din ţara noastră.

— Dumnezeu să-l binecuvânteze, spune bătrâna. Când o să-i gonească şi pe ruşi?

Tânărul îi aruncă un mânios „bătrână tâmpită“ şi se îndepărtează.

Femeia rămâne foarte mirată în mijlocul străzii. Şi atunci unul dintre noi se apropie de ea şi îi murmură foarte blând:

— Curând, măicuţă, curând. De îndată ce se va sfârşi războiul.

Partea a doua

„Subsemnata, declar…“

În 29 iulie ies din casa generalului Rădescu împingându-mi bicicleta de ghidon. Două maşini se opresc brusc şi mă prind între ele.

— Actele bicicletei. Suntem informaţi că ai furat-o. Urcă în maşină. Eşti arestată.

— De ce nu îndrăzniţi să spuneţi adevărul? Mă arestaţi fiindcă ies din casa generalului Rădescu. Sunt avocata lui. Îmi deschid geanta şi le întind procura… şi actele bicicletei.

— Nu ne trebuie procura. Eşti arestată. Hai, urcă, până nu te facem noi să urci.

Arunc bicicleta spre ei şi încep să alerg pe bulevard. Trec prin dreptul unui ceas care indică ora unsprezece şi jumătate. Mai am o jumătate de oră până la dejun. Trebuie să scap de

ei şi să ajung să duc mesajul ascuns în coc. Simt că mă apucă cineva de braţe.

— Nu striga. Nu întoarce capul.

Întorc capul şi zăresc pe trotuarul din faţă o siluetă cunoscută. Strig:

— Horia!

O mână mi-a prins gâtul şi începe să strângă.

— Nu striga.

Îi strig celui care traversează acum strada:

— Anunţă la sediul Partidului Liberal că sunt arestată.

O voce complet străină îmi răspunde:

— Dar cum vă numiţi?

Lovesc cu picioarele pe cei doi bărbaţi care îmi ţin braţele. Reuşesc să mă desprind o clipă. Alerg spre cel care mi-a răspuns. Nu e prietenul meu. Doar silueta e asemănătoare. O mână mă prinde pe la spate şi îmi acoperă gura. Mă zbat. Mă sufoc. Sunt ridicată. Continui să mă zbat. Îmi lovesc capul de portiera automobilului. Maşina demarează. Mi-e capul greu. Mi s-o fi desfăcut cocul? Simt în coaste, în dreapta şi în stânga, două revolvere.

— Dacă faci o singură mişcare, tragem.

Dau să-mi ating cocul. Mă răzgândesc şi renunţ să fac acest gest.

— Dacă strigi, tragem.

Automobilul opreşte în faţa Ministerului de Interne. Portarul a rămas acelaşi. Mă salută, foarte mirat. O a doua maşină opreşte în spatele nostru. Pe capotă, bicicleta. Mă pun să urc la etajul întâi. Nimeni pe culoare. Trecem prin dreptul fostului meu birou, apoi prin faţa biroului lui

Teohari Georgescu. Mă împing în fostul birou al lui Radu Ionescu. În picioare, un bărbat blond. Alţi doi care fumează.

— În fine, uite terorista!

Izbucnesc în râs. Sunt mulţumită că nu m-au perchiziţionat şi cocul nu mi s-a desfăcut.

— Pesemne că vreţi să vorbiţi despre dumneavoastră.

Mă arestaţi pe stradă fără mandat de arestare. Din punct de vedere juridic…

Individul blond vine spre mine.

— Ai face mai bine să-ţi ţii gura. Vrei să guşti din Siberia?

După ce ai încuiat biroul lui Teohari Georgescu, mai ai nevoie de mandat de arestare?

24
/07
/18

Mâine (miercuri), 25 iulie 2018, de la ora 17.30, la Galeria Galateca (București), Cornel Brad lansează cartea de portrete fotografice “Oameni.Putere.România.”. Prezentarea cărții va fi făcută de către domnul Andrei Ţărnea, comisarul Sezonului România-Franţa.

19
/07
/18

Institutul Național al Patrimoniului împreună cu agenția de comunicare creativă Zaga Brand au lansat campania #CronicariDigitali, prin care își propun să apropie pentru prima dată valorile și tradițiile României de generația millennials. Astfel, tinerii sunt stimulați să cunoască, să înțeleagă, să aprecieze și să promoveze patrimoniul cultural național și UNESCO din România.

18
/07
/18

Romanul „Viață de vânzare” de Yukio Mishima (traducere din japoneză și note de Andreea Sion) a fost publicat la Editura Humanitas Fiction în anul 2018. Cartea este una cult, a apărut în 1968 și face figură aparte în opera lui Mishima (care a ajuns de trei ori aproape de Premiul Nobel). Mishima, provenit dintr-o familie de samurai, și-a făcut seppuku la 45 de ani, în 1970.

17
/07
/18

În ianuarie 1933, matematicianul belgian (și preot catolic) Georges Lemaitre călătorea împreună cu faimosul fizician Albert Einstein în California, pentru o serie de seminarii. După ce belgianul a detaliat teoria sa Big Bang, Einstein a aplaudat și a spus: "Aceasta este cea mai frumoasă și satisfăcătoare explicație a creației pe care am ascultat-o vreodată". Se împlinesc, astăzi, 124 de ani de la nașterea lui Georges Lemaître

13
/07
/18

„Antonei cel Mare* spunea că semnele după care se cunoaște un suflet rațional și virtuos sunt: privirea, mersul, glasul, râsul ocupațiile și întâlnirile cu oamenii (...)”, precizează vocea lui Constantin Noica, la începutul acest fragment video -  singura filmare existentă cu marele filozof român.

09
/07
/18

Cartea de eseuri „China în zece cuvinte”, de Yu Hua (traducere din chineză și note de Mugur Zlotea), a fost publicată de Editura Humanitas în anul 2018. Este una dintre cele mai puternice și mai interesante cărți care se află acum pe piață.

Page 18 of 98« First...10...1617181920...304050...Last »