Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul „Luna. O istorie pentru viitor” de Oliver Morton (traducere Doru Căstăian).
Un articol de Liliana Matei|8 aprilie 2021
Luna lui Oliver Morton este o capodoperă de jurnalism ştiinţific menită să ofere o viziune proaspătă şi pertinentă asupra satelitului natural al Pămîntului. Sînt prezentate şi comentate informaţii, ipoteze şi teorii despre Lună din cele mai diverse domenii: geologie, cosmogonie, istorie, astrobiologie, mitologie, literatură SF şi artă în general, inginerie şi aeronautică spaţială, futurologie ş.a. Reunite, capitolele cărţii ne arată că omenirea a avut multe de învăţat de la Lună atît în ce priveşte alcătuirea universului, cît şi explorarea spaţială. Studiind-o, oamenii şi-au modificat adesea propriile percepţii despre Pămînt. O demonstrează cercetările începute încă de pe vremea celor dintîi astronomi ai Antichităţii, continuate în Renaştere de Galilei şi Leonardo da Vinci şi, în contemporaneitate, de noile tehnologii dezvoltate ca urmare a Războiului Rece, a cursei spaţiale şi a planurilor de folosire a Lunii ca trambulină pentru viitoarele explorări ale cosmosului. Astfel, cartea lui Oliver Morton reprezintă o sinteză vastă şi, totodată, rodul unor ani îndelungaţi de cercetări entuziaste şi activitate reportericească. Luna este mai mult decît o carte, este o oglindă ce reflectă viaţa noastră în Antropocen.
„Stilul scrierilor ştiinţifice ale lui Morton este cuceritor şi limpede. Capitolele despre formarea Lunii şi istoria ştiinţei selenare sînt captivante… Morton are darul de a sintetiza ştiinţa, tehnologia şi cultura.” (Eli Kintisch, The Washington Post)
„Elegantă… Proza lui este perfectă, emoţionantă, cu un surplus de lirism în capitolele dedicate trăsăturilor şi fenomenelor lunare.” (Alan Hirshfeld, The Wall Street Journal)
„Luna. O istorie pentru viitor” de Oliver Morton (fragment)
Cred, deși nu pot fi întru totul sigur, că Gene Shoemaker a fost primul care a știut că ar putea, ar trebui și are șanse reale să ajungă pe Lună.
Era în 1948, în vara de după absolvire, iar el făcea muncă de teren în Arizona, campând sub stele. Buletinele informative trimise de foștii lui colegi menționau că unii cercetători de la Caltech făceau experimente cu rachetele germane capturate V‑2 la câteva sute de kilometri est de el, la White Sands, în New Mexico. Cu asemenea vești, a întrevăzut dubla natură a Lunii într‑un fel în care nimeni n‑o mai făcuse până atunci: a văzut un loc – o seceră ascuțită pe cerul senin – unde unul ca el putea să meargă și să lucreze.
„Vom începe să explorăm spațiul”, și‑a amintit el mai târziu că a gândit, „iar eu vreau să ajung acolo! Luna este clădită din rocă, deci, în mod logic, geologii ar trebui să ajungă acolo. Eu, de exemplu!” Avea să facă alegerea logică și să devină cel mai mare expert în cratere din lume; din același motiv, a creat și programul de astrogeologie US Geological Survey.
Două decenii mai târziu, într‑o dimineață însorită în Florida, un cilindru de gheață subțire, de mărimea unui siloz de grâne, stătea suspendat la câteva zeci de metri deasupra Pământului. Gheața începuse să se formeze în decursul nopții intens luminate, când tehnicienii de la Cape Kennedy au început să umple marele rezervor al primei trepte a rachetei Saturn V cu oxigen lichid – mai mult de un milion de litri, la o temperatură de –183°C. Peretele rezervorului servea și drept perete exterior al rachetei, așa că vaporii de apă din aerul umed al Atlanticului au început instantaneu să înghețe pe carcasa metalică extrem de rece.
Pe măsură ce oxigenul era pompat înăuntru, o parte din el se evapora. Supapele din partea superioară a rezervorului lăsau să iasă vaporii în exterior, astfel încât presiunea să nu devină prea mare. La ora 09:30, supapele au fost închise. Într‑un mic spațiu din vârful rezervorului a fost pompată o cantitate oarecare de heliu. Presiunea a început să crească.
Sub rezervorul de oxigen, se afla un alt rezervor doar cu puțin mai mic, plin cu kerosen ultrarafinat. Dedesubt, se aflau cele cinci motoare F‑1, aranjate ca punctele de pe fața unui zar, o capodoperă de iscusință inginerească, admirabil proiectate și neobișnuit de puternice.
La două minute după ce au fost închise supapele, s‑a deschis o valvă de la baza rezervorului superior și oxigenul a început să se scurgă în motoarele F‑1. A luat‑o pe două căi diferite. O parte s‑a dus către generatoarele de gaz conectate la turbinele care acționau pompele. În interiorul generatoarelor, s‑a amestecat cu kerosenul și s‑a aprins. Era prea mult kerosen pentru ca fluxul încă incomplet de oxigen să‑l poată consuma pe tot; reziduul eșapat fierbinte pe care generatoarele îl trimiteau înspre turbine s‑a înnegrit de la combustibilul ars pe jumătate. Ceea ce nu l‑a împiedicat să tureze motoarele și să pună în mișcare pompele motoarelor.
Restul oxigenului s‑a dus în camerele de combustie. Acolo a întâlnit gazul de eșapament bogat în kerosen, provenit din turbine, iar acest amestec s‑a aprins din nou.
Oliver Morton este scriitor şi un reputat jurnalist britanic. A colaborat la numeroase publicaţii de prestigiu, inclusiv Discover, The Economist, The Independent, National Geographic, Nature, Newsweek International. Este licenţiat în istoria şi filosofia ştiinţei la Cambridge University şi fellow al Hybrid Vigor Institute. Este autor al mai multor cărţi, printre care Mapping Mars: Science, Imagination and the Birth of a World (2002), Eating the Sun: How Plants Power the Planet (2007), The Planet Remade: How Geoengineering Could Change the World (2016). Asteroidul 10716 Olivermorton din centura principală de asteroizi, descoperit la 29 noiembrie 1983, poartă numele său.
Cred, deși nu pot fi întru totul sigur, că Gene Shoemaker a fost primul care a știut că ar putea, ar trebui și are șanse reale să ajungă pe Lună. (Oliver Morton)
