Cele mai noi cărți: romanul „Trenul spre Samarkand” de Guzel Iahina (fragmente)
https://www.ziarulmetropolis.ro/cele-mai-noi-carti-romanul-trenul-spre-samarkand-de-guzel-iahina-fragmente/

Acum este disponibil la Editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei”, romanul „Trenul spre Samarkand”, semnat de scriitoarea rusă Guzel Iahina (traducere din rusă de Luana Schidu), din care vă oferim o selecţie de fragmente.

Un articol de Ziarul Metropolis|1 noiembrie 2021

DE LA AUTOAREA BESTSELLERURILOR ZULEIHA DESCHIDE OCHII
ȘI COPIII DE PE VOLGA

„Un fel de Arcă a lui Noe“, după cum îl numește Guzel Iahina, trenul care duce copii din Povolgia flămândă și sărăcită spre Samarkand dobândește de-a lungul călătoriei proporții mitice. Nu numai despre salvarea copiilor e vorba, ci și despre salvarea sufletelor. Și despre omenie. Romanul atinge dimensiuni de epos: asemenea lui Odiseu, Hercule sau Iason, Deev, personajul cel mai pregnant conturat, poate ucigașul unora dintre părinții orfanilor pe care-i are în grijă, trebuie să lupte, pentru a-i salva pe copii, cu răul absolut, care se înfățișează sub diferite chipuri: foamete, molimă, trădare, crimă. Sentimentul de pericol permanent e însoțit de momente neașteptate de tandrețe și iubire, de uluitoare gesturi de solidaritate, de emoționante dovezi de sacrificiu personal.

Anul 1923. Tânăra Uniune Sovietică e un tărâm haotic, bântuit de o foamete cruntă și încă zguduit de ultimele zvâcniri ale Războiului Civil. Neîndurătoarea politică a rechiziționărilor a ucis milioane de oameni, a pustiit sate, a destrămat familii și a lăsat fără adăpost mii de copii, care acum rătăcesc flămânzi peste tot. Combatantul forțelor civile de tineret Deev primește misiunea de a forma un tren care să transporte cinci sute de copii de la Kazan până în Samarkandul mai îndestulat. Astfel începe o călătorie aventuroasă, de șase săptămâni, din pădurile de pe malul Volgăi și stepele kazahe până în deșertul Kîzîlkum și munții Turkestanului, desfășurând o pânză fabuloasă, pe care sunt zugrăvite destine, personaje pline de culoare (cazaci albi, țărani porniți în bejenie, cekiști, basmaci și, mai ales, micii vagabonzi excentrici), iubiri, gesturi exaltate sau suferințe tăcute, umor, cruzime și speranță – într-o alternare de lumină și întuneric demnă de marea pictură și acea vivacitate cinematografică a scenelor cu care ne-a obișnuit deja Guzel Iahina.

„Pot spune că astfel de cărți se nasc foarte rar și ele îi schimbă pe toți cei care le citesc. Toți ne amintim acest sentiment de la Platonov: cele citite te-au schimbat. Mie [cartea aceasta] mi-a amintit și de călătoriile lui Marco Polo și ale lui Afanasi Nikitin în intangibilul și luxuriantul Orient, pe tărâmul îndestulării și al cruzimii sălbatice, atracția căldurii cumplite, a dogoarei, a mirajului deșertului. În plus, este, slavă Domnului, o robinsoniadă. Un gen care promite salvarea în final.“ Elena Kostiukovici

„Misiunea terapeutică pe care și-o ia asupra sa Guzel Iahina în acest roman este, într-un anumit sens, aceeași pe care și-au asumat-o Ahmatova și Soljenițîn în Rusia, dar și autori care au abordat tema sclaviei în America ori a Holocaustului, precum Toni Morrison sau William Styron. Iar sensibilitatea față de astfel de teme este în sine marca unui mare scriitor.“ gorky.media

„Nu am avut un model anume pentru romanul Trenul spre Samarkand, dar există o legătură cu povestea vieții bunicului meu patern. S-a născut într-o familie de țărani, avea mulți frați și surori și, după 1917, a fost trimis la o casă de copii. A plecat din regiunea Volgăi la Samarkand cu unul dintre „trenurile lui Dzerjinski “. Așa s-a salvat, dar jumătate dintre copiii din acel tren au murit pe drum. După război, bunicul a fost cât pe ce să renunțe la al treilea fiu al său și să-l trimită la o casă de copii. Era foamete. Din fericire, nu a făcut-o, iar acel al treilea fiu e tatăl meu. Întrebarea care m-a tulburat și m-a bântuit mereu este aceasta: cum se face că oameni buni și-au dat copiii unor instituții? Cum a fost posibil un asemenea lucru? Dar pe măsură ce m-am adâncit în studiul materialelor pe care le-am găsit, am ajuns să înțeleg. Eu scriu romane, pe de o parte, pentru a răspunde la întrebări personale. Dar, pe de altă parte, istoria familiei mele este legată de istoria altor familii, și este similară chiar cu a lor. Și poate că, răspunzând la întrebările mele, răspund și la ale celorlalți.“ Guzel Iahina

„Pe cititorul romanului Trenul spre Samarkand îl așteaptă un nou vârtej de trăiri, o nouă călătorie prin timp și spațiu. Fapte și documente istorice susțin ficțiunea așa cum traversele mențin stabilitatea și­nelor de tren. Și se naște o realitate artistică foarte credibilă. Eroi care au trăit cu un veac în urmă pun o întrebare care-l tulbură și pe omul modern: Cum trebuie să fie iubirea? Activă? Oarbă? Răbdătoare? Necruțătoare?“ Procitenie

„Trenul spre Samarkand” de Guzel Iahina (fragmente din roman)

Traducere din rusă de Luana Schidu. Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu. © Humanitas Fiction 2021

Fragmente în avanpremieră din TRENUL SPRE SAMARKAND, un nou roman de Guzel Iahina, autoarea romanelor ZULEIHA DESCHIDE OCHII ȘI COPIII DE PE VOLGA, cea mai așteptată carte din această toamnă la Editura Humanitas Fiction, disponibilă în librării din 1 noiembrie. Cărțile semnate de Guzel Iahina, apărute în colecția „Raftul Denisei“, colecție coordonată de Denisa Comănescu, s-au vândut în peste 80.000 de exemplare în România.

Urletul n‑a încetat – nici până când oaspeții au părăsit sala de bal, nici cât au mers pe coridor, nici când au intrat în camera alăturată. Șapiro a închis ușile, ca să nu‑i deranjeze zgomotul – glasul pătrundea și prin pereți.

Dar odată intrat în noul spațiu, Deev a uitat de Senea, atât de tare l‑a uluit această a doua sală. Pesemne fusese cândva o sufragerie elegantă. Acum era populată de fete. Și aici erau aceleași paturi improvizate – din cărți, mobile, cutii de carton –, aceeași înghesuială, aceleași trupuri costelive și picioare desculțe, dar nu de băieței, ci de fetițe. Și peste toate acestea domnea mâncarea.

Tavanul era pictat generos, în culori vii, cu un naturalism excesiv. De jur împrejur erau frunze de viță‑de‑vie, deasupra cărora se făleau niște ciorchini uriași, luminați de razele soarelui. Tot aici erau presărate și mere rumene, și niște pere de culoarea mierii, aproape transparente în lumină. Peste munții de caise și piersici zburau fluturi, iar lămâi cu coaja parțial curățată străluceau umed și numai că nu musteau de suc.

Pereții erau tablouri gigantice. Vânat fript, jamboane roz‑palide în secțiune, stridii, pâine feliată și cupe cu vin – toate acestea erau de dimensiuni neînchipuite și într‑o stare excelentă: nici crăpăturile, nici igrasia nu umbreau această abundență – frescele străluceau de‑ai fi zis că abia au fost pictate.

În această sală era foarte liniște: zdrobite de spațiul incredibil, fetele stăteau întinse cuminți, vorbind între ele abia auzit (până și Senea‑Ciuvașul își încetase țipătul). Deev a observat cum una încearcă să rupă o bucățică de carne desenată de pe perete, dar nu reușește: stratul de vopsea era gros și dur, iar degețelul fetiței, slab.

Ar fi vrut să pună o întrebare, dar n‑a făcut decât să scoată un mormăit înciudat, cercetând norul de fructe împrăștiate deasupra capului său.

— Vă spun, nu avem loc, a oftat Șapiro.

— Dar nu se pot acoperi cumva aceste… Deev și‑a mijit ochii, în căutarea cuvântului potrivit – aceste opere de artă?

— Cu ce? Cu cărbune? Nici de‑ăla n‑am.

— Cu locul ne‑am lămurit, i‑a întrerupt Belaia. Ce altceva vă îngrijorează?

Deev nu observa nici o urmă de emoție pe chipul ei frumos și neted: comisarul privea cu un calm absolut delirul culinar dezlănțuit în jurul lor și copiii îngrămădiți sub el. Avea o structură sufletească ciudată: ba își ieșea din fire din senin, ba era mai seacă decât un deșert – de parcă ar fi avut în piept o bucată de pește congelat în loc de inimă. Așadar, o tulbură pereții șiroind de apă și ferestrele bătute în scânduri. Dar chinurile unor copii care trăiesc înconjurați de mâncăruri pictate, nu?

— În al doilea rând, bineînțeles, hrana, a răspuns repede Șapiro, arătând cu pălmuțele‑i uscățive spre alimentele pictate. Eu înțeleg totul: e sărăcie, foamete, vremurile sunt grele. Dar de ce‑i mai evacuăm, dacă nu putem să‑i hrănim? O rublă pe săptămână de copil – unde s‑a mai văzut așa ceva? Cu ce să‑l hrănesc de o rublă? Cu praf de moară? Cu pulbere de ovăz? Și nu trebuie doar să‑l hrănesc, ci și să‑l tratez în caz de boală, să‑l încălzesc. Asta deja în al treilea rând.

A arătat din cap spre șemineul din colț – larg, din fontă și marmură –, la poalele căruia zăceau câteva vreascuri și ziare rupte. În gura șemineului era o găleată de tablă, în care din horn picura din când în când apă – probabil de la ploaia de afară.

— Un palat… Obrajii ridați ai lui Șapiro se rumeniseră de emoție, ba chiar părea să se fi încins toată în urma acestei discuții; jacheta i se desfăcuse, mișcările îi deveniseră mai ample. S‑au gândit cei de la Narkompros de câte lemne e nevoie ca să încălzești măcar o dată palatul ăsta? Iarna, în sala de bal, avem vârtejuri de zăpadă!

Deodată, Deev a simțit că înghețase în jumătatea de oră petrecută în centru: de fapt, aici nu era nici un pic mai cald decât afară. Razele de soare pictate pe tavan nu încălzeau.

— Ei, lemne e mai ușor să cereți decât bani sau spațiu.

Belaia trecuse din nou la tonul de procuror.

— Am cerut! Mi‑am terminat hârtia cu câte cereri am făcut!

— Atunci n‑ar fi trebuit să scrieți, ci să veniți la Comisia pentru Educație Socială, la director, și să nu‑l lăsați să iasă din birou până nu vă dă câteva vagoane de lemne. Să‑i puneți un creion ascuțit ticălosului ăstuia uite‑aici – Belaia s‑a împuns cu degetul acolo unde la bărbați iese în afară de obicei mărul lui Adam –, și alt creion să i‑l îndesați în mână: să semneze! Și să‑l amenințați că altfel vă plângeți la CEKA de neglijența lui și atitudinea ostilă față de copii!

După o anumită nuanță care i se simțea în voce, Deev a înțeles că făcuse ea însăși acest lucru, și probabil nu o dată. Șapiro doar a clipit neputincioasă din ochii miopi, fără să răspundă la curajoasa propunere, și abia câteva clipe mai târziu a continuat, ca și cum încă mai aștepta compasiune.

— Și‑apoi, firește, igiena – practic la noi nu e deloc. Nici băi, nici camere de dezinfectare – copiii fac baie câte zece. Avem o singură bucățică de săpun pentru zece copii. Și dacă fac râie? Dacă fac vreo ciupercă? Mi‑e frică și să mă gândesc…

— Da’ încetați odată cu frica și cu văitatul! Belaia a ridicat vocea atât de tare, că Șapiro a tresărit, iar fetițele s‑au uitat speriate la adulții care făceau scandal. Veniți la Narkomzdrav și bateți cu pumnul în masă! Și aruncați‑le pe aceeași masă o mână zdravănă de păduchi, ca amintire de la copiii nespălați. O să aveți imediat și camere de dezinfectat, și săpun, și praf de dinți!

Apoi s‑a întors enervată și s‑a îndreptat spre ușă.

Le‑a făcut pe toate, și‑a zis Deev. Belaia a făcut toate astea: a dat și cu pumnul, a aruncat și păduchi pe masă. Sau poate nu pe masă, ci direct pe după gulerul vreunui nefericit de șef. Cu una ca asta nu‑i de glumă: nu‑i om, ci cangrenă în fustă. Iar el, prostul, se uita la genele ei și la genunchii frumoși. Și îi fusese dat să nimerească în același convoi cu ea!

— Asta mă sfătuiți ca membru al Comisiei pentru Copii? a zis icnind directoarea.

— Și încă urgent!

Click pe imagine pentru mai multe detalii despre roman, pe site-ul Editurii Humanitas Fiction.

Părăsind sufrageria, comisarul nu s‑a obosit să țină ușa în urma ei, și aceasta aproape că a izbit‑o în frunte pe Șapiro. Deev abia a apucat să sară s‑o apere pe bătrână de lovitură. Dacă ar fi fost după el, tare ar mai fi trosnit‑o cu ușa asta pe Belaia – în spinare, sau chiar peste fața ei frumoasă și arogantă.

Dar ea deja zbura pe scară spre etajul al doilea, gata‑gata să lovească un prichindel cu piciorul.

— Desparte‑te, mare, plutește un căcat! s‑a răstit acesta.

— Niciodată un căcat cu altul n‑a semănat, i‑a replicat Belaia pe loc.

— Acolo n‑aveți ce vedea! s‑a neliniștit și mai tare Șapiro, și în vocea ei se simțea spaima. Sunt doar infirmeria și carantinații!

Prea târziu: comisarul urcase deja scara, încălţările ei se auzeau deja bocănind pe podea undeva deasupra.

**

Nu compartiment de tren, ci budoar într‑o casă de toleranță! Pe pereți – flori. Pe tapițeria banchetei – iarăși flori. Pe tavan se întindea o întreagă pajiște. Lămpile de pe pereți erau bogat ornamentate. Măsuța de scris era lăcuită. Draperiile erau de catifea, cu o bordură lată de mătase. Iar lângă măsuță – un taburet‑puf pe picioare de leu, cu tapițerie, desigur, înflorată, înșurubat bine în podea, să nu poată fi luat.

 Înainte de plecare, nu avusese timp să studieze compartimentele: el și Belaia își aruncaseră lucrurile – el într‑un compartiment, ea în cel de alături – și plecaseră în grabă la treburile lor. Acum privea toate aceste petale și boboci și aproape se sufoca de abundența și onduleurile lor. A deschis o ușiță ascunsă sub măsuță – în nișă lucea un obiect grațios. O vază? O oală de noapte. Aceasta nu era cu flori, ci cu păsări ale paradisului. Deev a trântit ușița cu năduf, dar nu era nimic de făcut: asta‑i era locuința în cele două săptămâni de drum.

Cele două compartimente de comandă – unul pentru șeful eșalonului, celălalt pentru comisar – rămăseseră neatinse de tâmplari în timpul renovărilor. Cândva, acestea fuseseră apartamente de familie: fiecare compartiment avea ieșire pe coridor, dar erau legate între ele printr‑o ușă‑armonică din lemn. La gândul fostei destinații a acestei uși, lui Deev i s‑au aprins obrajii. Firește, n‑avea s‑o folosească, dacă trebuia neapărat să se ducă la Belaia avea să intre din coridor, ca toți ceilalți. Dar mai bine să vină ea la el: totuși, Deev era comandantul eșalonului. Și să bată la ușă înainte – ușor, cu respect –, așa cum se cuvine când intri în cabinetul unui șef…

A sărit de câteva ori pe banchetele cu arcuri, verificându‑le elasticitatea. A șters cu palma geamul aburit: dincolo de el pluteau aburii locomotivei, iar printre ei scânteia verdeața întunecată de ploaie. Și‑a trecut mâna peste țesătura alunecoasă la pipăit a tapetului. Și nici el nu și‑a dat seama când a ajuns la ușa‑armonică.

De partea cealaltă – liniște. Undeva pe coridor, prin zăngănitul roților și fâșâitul metalului se auzea scâncetul pruncului (imediat după plecare, Deev i‑l dăduse Fatimei, să‑l legene și să‑l liniștească). Și scârțâitul vagoanelor se auzea, și pufăitul aburilor undeva, în față. Comisarul însă nu se auzea. Se gândea oare cum să scape de comandantul cel slab de înger? Își scria deja reclamația?

Poc! Canaturile s‑au despărțit brusc și s‑au dat în lături, gata să‑l lovească pe Deev, care stătea cu urechea lipită de ușă. În prag – Belaia.

— Haideți să stabilim cum o să trăim de‑acum încolo, Deev, a zis ea. Împreună. Nu mergem aproape, o să fim pe drum vreo două săptămâni. Dacă nu ne înțelegem, n‑o să reușim.

Descumpănit, el s‑a dat la o parte, și comisarul a pășit fără ezitare înăuntru, ca la ea acasă.

— Dumneavoastră sunteți un om moale, șovăitor chiar. A ocupat hotărâtă mijlocul sofalei, s‑a sprijinit de spătar și a pus picior peste picior, cu un aer superior. N‑o să vă descurcați cu copiii.

Nevrând să se ghemuiască într‑un colț al sofalei ori să stea în picioare în fața ei ca un elev dojenit în fața profesorului, Deev s‑a foit un pic pe loc, apoi s‑a așezat pe taburet, la măsuța de la fereastră. Taburetul era jos, arcurile se lăsau sub tapițerie gata‑gata să cedeze: a fost nevoit să‑și desfacă picioarele mai larg, să se sprijine cu mâinile de genunchi și să stea așa, crăcănat, în fața comisarului Belaia, care ședea comod.

Aceasta privea tavanul și pereții plini de plante – fără curiozitate, ci cu o uimire indiferentă, ca și cum ar fi văzut pentru prima dată ceva de atât de prost gust. A dat cu degetul peste franjurii draperiei, care se legănau măsurat, ridicând ușor din sprâncenele lungi și dese. Oare la ea în compartiment o fi fost altfel?

— În schimb, tu ești de fier.

Deev s‑a foit pe taburet, încercând să‑și găsească o poziție confortabilă.

— Și de aceea o să‑i iau pe copii sub conducerea mea. Certuri, acte de indisciplină, reclamații, farse – toate fleacurile astea mi le lăsați mie. Nu vă băgați. Restul e al dumneavoastră: conduceți‑ne, hrăniți‑ne, tratați‑ne… Continuând să cerceteze interiorul, Belaia a deschis fără ceremonie ușița de sub masă; păsările paradisului au lucit viu pe albul faianței. Într‑un cuvânt, comandați‑ne! Ne‑am înțeles?

Of, nu apucase Deev să ducă oala de noapte copiilor!

— Am crezut că știi doar să ameninți cu sabia. Adaptându‑se cum‑necum la mișcările arcurilor, el și‑a îndreptat spinarea și a încercat să confere chipului său o expresie plină de tâlc. Și uite că ai ajuns diplomată… De ce ți‑ai schimbat atitudinea?

— Sunteți un om sincer și pasionat, a răspuns ea simplu, fără întârziere.

Mărturisirea sunase atât de neașteptat pe buzele comisarului, încât Deev a fost din nou gata să‑și piardă echilibrul.

— E mai bine decât ipocrit sau șperțar. În plus, nu sunteți cel mai mare prostănac pe care l‑am văzut. Și am văzut destui.

Buzele lui Deev, care începuseră să se lățească într‑un zâmbet timid, au încremenit – n‑a mai ieșit un zâmbet, ci o strâmbătură.

— Cu cizmele alea… ați avut o idee bună…

Se aștepta să fie lăudat? A vrut să amintească, în replică, cum reușise Belaia să instaleze copiii în vagoane dimineața, dar n‑a apucat.

— Într‑un cuvânt, aveți minte puțină, dar ascuțită, a adăugat comisarul. Ne potrivim. O să ne înțelegem.

Ce mai conversație! Una caldă, una rece – poftim de mai pricepe! La fel cum se foia Deev pe taburetul lui – ba stătea, ba cădea, ba se chinuia din toate puterile.

— Un lucru aș vrea să‑mi lămurești, a scuturat el din cap. Mă lauzi, sau cum?

— Aveți neapărat nevoie să fiți lăudat?

— Am nevoie să vorbești omenește cu mine! n‑a mai îndurat Deev și a sărit de pe taburetul buclucaș. Din gura ta nu ies cuvinte, ci otravă curată. Sunt șeful eșalonului. Adresează‑mi‑te ca unui șef!

Se oțărâse stupid, ca un adolescent. Dar nu era chip să se așeze la loc pe taburetul de tortură. Așa că a rămas în picioare în fața comisarului, care continua să șadă: pentru mai multă siguranță, se sprijinea cu mâna de masă, relaxându‑și umerii.

— Și înțelegerea noastră va fi alta, a anunțat‑o el. Știi să te descurci cu copiii, recunosc. Și n‑ai decât să te ocupi mai departe, n‑ai decât să le comanzi cât dorești – dar sub ochii mei. O să facem totul împreună: împărțim și cașa, rezolvăm și gâlcevile. Unde ești tu, sunt și eu! Împreună! A bătut cu palma în masă, ca pentru a‑și pecetlui spusele, dându‑le mai multă greutate. Așa stă treaba.

În compartiment era strâmt, și el, stând în picioare, atârna deasupra comisarului Belaia, aproape atingându‑i genunchii picioarelor încrucișate. Vagonul se legăna, și trupul lui Deev se legăna împreună cu el – ba se apropia de femeia de pe sofa, ba se îndepărta. Pe ea însă această geometrie a discuției n‑o deranja – îl privea și de jos cu aceeași superioritate.

— Vreți să țineți totul în mână? Să știți totul despre fiecare copil, fiecare soră, până la ultimul păduche din tren? Nu aveți timp pentru asta. Vorbea calm și detașat – pur și simplu judeca, analizând variantele, fără să considere necesar să‑și ascundă curgerea gândurilor de interlocutor. Sau vreți să mă prindeți cu ceva și să mă reclamați – să mă scoateți de pe traseu? Pentru asta nu aveți destulă minte… Sau vreți să‑mi faceți curte, Deev? Pentru asta nu aveți destulă tărie de caracter.

Deev se străduia să rămână netulburat, dar simțea că fața îl trădează, schimbându‑și expresia la fiecare nouă frază. Nu putea să‑și ferească privirea și să‑și dezvăluie slăbiciunea – așa că stătea în fața femeii, complet expus, ca un actoraș pe scenă.

Nu ghicise comisarul. Nu să‑și rotească sabia deasupra capului ori să se răzbune voia el, și nici să‑și arate puterea de comandant asupra tuturor, ci să învețe: să stea de vorbă cu ștrengarii, ca Belaia, să‑i îmblânzească și să‑i domine, să‑i percheziționeze, să glumească – voia să învețe toate acestea. Și cât mai repede. Pentru că secretul lui avea să fie descoperit curând: comisarul avea să afle că trenul pornise la drum cu provizii pentru trei zile amărâte. Atunci o să înceapă adevărata luptă: fie va părăsi garnitura, fie îl va înlătura pe el. Și într‑un caz, și în altul, prea departe n‑o să poată ajunge.

— Sunt de acord. Belaia s‑a ridicat brusc, gata să se proptească cu pieptul în pieptul ieșit în afară al interlocutorului ei, și i‑a întins mâna. Facem totul împreună. Dumneavoastră comandați eșalonul, eu, copiii.

El și‑a pus palma în palma fierbinte a comisarului. Strângerea ei era puternică, bărbătească. Iar pielea – moale, ca a unui copil.

— Iată primul meu ordin. Ea îi strângea mâna tot mai puternic, de‑ai fi zis că vrea să‑i strivească sau să‑i smulgă degetele lui Deev. Nu mai luăm în tren nici un copil – nici nou‑ născuți, nici bolnavi, nici alții ca ei. Îmbarcarea e închisă până la Samarkand.

Deev s‑a uitat în ochii ei, fără să se încrunte sau să‑și trădeze durerea în vreun alt fel. Nici măcar nu și‑a scuturat degetele albite când comisarul i‑a dat în sfârșit drumul. A zâmbit doar:

— Bine‑a zis azi‑dimineață puștiul cu o singură ureche, că ești bărbat.

Ea a râs, la rândul ei:

— Păi trebuie să fie și bărbați în eșalonul ăsta…

Și după o clipă a adăugat, aproape drăgăstos:

— …tovarășe șef.

Guzel Iahina s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Academiei de Cinematografie, secția scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc. În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015, Bolșaia Kniga (Marea Carte): Premiul întâi și Premiul cititorilor – Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus), în 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano, iar în Franța a apărut în 2017 și a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Premiul Médicis Étranger. Cel de-al doilea roman al său, Copiii de pe Volga (Deti moi; Humanitas Fiction, 2020), publicat în 2018, a câștigat, în anul 2019, Bolșaia Kniga: Premiul al treilea și Premiul cititorilor – Locul întâi, precum și Marele Premiu Ivo Andrić în Serbia. În 2020 a primit, în Italia, Premiul Literar Internațional Giuseppe Tomasi di Lampedusa, în 2021 fiind, la rândul său, finalist la Premiul Médicis Étranger. Cel mai recent roman al lui Guzel Iahina, Trenul spre Samarkand (Eșelon na Samarkand; Humanitas Fiction, 2021), apărut în martie 2021, se inspiră, ca și Zuleiha deschide ochii, din istoria familiei sale – bunicul patern al scriitoarei a făcut parte dintr-un eșalon de copii trimiși în Turkestan, în 1922. Actualmente este în curs de traducere în peste douăzeci de limbi, iar drepturile de ecranizare au fost deja cumpărate de cunoscutul regizor rus Aleksei Efimovici. În total, cărțile sale sunt în curs de traducere în peste patruzeci de țări.

Foto: Gulnaz Galimullina

 



22
/05
/22

„Se estimează că un procent cuprins între 62 și 70% din populația generală se îndoiește într-un moment sau altul din carieră de legitimitatea statutului sau succesului”, afirma psiholoaga cliniciană Pauline Rose Clance în prima parte a anilor `80, când a început să studieze sindromul impostorului.

19
/05
/22

Asociația Bloc Zero a lansat primul număr al revistei de bandă desenată documentară POC!

10
/05
/22

După doi ani (2020 şi 2021), în care Premiile au fost acordate online și transmise în direct pe pagina de Facebook a revistei (cu laureaţii şi membrii juriului intervenind doar în faţa camerelor video), după ce, din motive de pandemie, Premiile au fost amînate din primăvară în toamnă, anul acesta revista noastră va acorda, din nou, Premiile Observator cultural la Teatrul Odeon, marţi, 17 mai, de la ora 19.00.

10
/05
/22

Salonul Internațional de Carte Bookfest, cel mai important salon de carte din România şi singurul eveniment al industriei editoriale care a reuşit să capete o dimensiune internaţională marcantă, revine în peisajul evenimentelor culturale din capitală după trei ani de absență pandemică. Peste 100.000 de vizitatori sunt așteptați la ediția din acest an a Bookfest, în perioada 1-5 iunie, în Pavilionul B2 al Complexului Expozițional Romexpo.

18
/04
/22

Cea mai recentă carte a scriitoarei Elena Ferrante, Invențiile ocazionale, a fost publicată recent în traducere la Editura Pandora M, în cadrul colecției Anansi. World Fiction. Este vorba despre un volum de eseuri care le oferă cititorilor o perspectivă asupra lumii interioare a autoarei și a identității sale de scriitoare, texte însoțite de o serie de ilustrații ingenioase semnate de Andrea Ucini – un tur de forță vizuală.

18
/04
/22

Cele mai bune materiale jurnalistice ale anului vor fi premiate în cadrul galei #Superscrieri11 care va avea loc pe 16 mai 2022. Superscrieri este o inițiativă independentă a Fundației Friends For Friends (FFFF.ro ), realizată împreună cu oameni și companii care vor să susțină responsabilitatea în documentarea și transmiterea realității.