„Censor”. Un horror proaspăt
https://www.ziarulmetropolis.ro/censor-un-horror-proaspat/

CRONICĂ DE FILM „Censor” (2021), proiectat în secţiunea Lună Plină de la TIFF, este un horror britanic de debut al unei regizoare din Ţara Galilor, Prano Bailey-Bond. Şi are prospeţimea unui prim film care anunţă o autoare demnă de umărit.

Un articol de Ionuţ Mareş|25 iulie 2021

E genul de horror conştient de sine însuşi, ceea ce înseamnă că există un umor implicit, subtil, pe care îl dă numai o bună stăpânire a convenţiilor pe care le presupune genul. E o pendulare între o invitaţie la imersiune într-o poveste care are ingredientele să terifieze (inclusiv prin scene gore) şi un îndemn la distanţare critică.

Suntem în anii `80, când politicile ultra-liberale ale premierului conservator Margaret Thatcher lovesc în muncitori. Acest fundal e important, pentru că, aşa cum ne-a învăţat tradiţia, un horror bun vorbeşte indirect şi despre epoca socială şi politică în care e făcut sau, ca în acest caz, în care îi e plasată naraţiunea.

Protagonista (Niamh Algar) lucrează la biroul de cenzură – este unul dintre cei care decid ce filme de groază ajung oficial la public (în cinematografe şi pe casete video) sau ce scene din filme de groază trebuie tăiate. Genul e în plină înflorire, aşa că oamenii cenzurii văd filme pe bandă rulantă, iar vigilenţa le este pusă deseori la încercare (de aici şi un scandal legat de o crimă aparent inspirată dintr-un astfel de film).

Sigur, „Censor” denunţă ipocrizia publică: Ce conţine mai multă violenţă – nişte scene sângeroase de cinema sau brutalitatea cu care forţele de ordină reprimă protestele? Însă asta e doar o pistă, pe care de altfel filmul o abandonează pe parcurs.

Baza e povestea acestei femei serioase care poartă cu ea o traumă din copilărie – se simte vinovată pentru dispariţia misterioasă a surorii sale, într-o pădure, atunci când erau mici.

Dar când vezi toată ziua filme horror, inevitabil apare riscul ca lucrurile să ţi se amestece în cap, iar realitatea să fie deformată de imaginaţie şi de amintirile refulate.

E fascinant să observi schimbarea protagonistei, modul în care devine practic un personaj similar cu cele din filmele cu care se hrăneşte şi pe care pretinde că le vede cu detaşare.

Odată instalaţi însă în mintea ei tulburată, totul e posibil, iar filmul capătă o dezinvoltură extraordinară, chiar dacă Prano Bailey-Bond are grijă să nu iasă din bornele prestabilite.

„Censor” însuşi se transformă într-un horror ca din anii `80, gata a fi scos pe VHS (aşa cum de altfel sugerează finalul), iar ironia discretă care îl străbate de la un cap la altul e savuroasă.

15
/11
/13

CRONICĂ DE FILM A patra experienţă de regizor a lui Dan Chişu în tot atâţia ani, „Déjà Vu” este un film cu pretenţii de experiment, în care jocul bun al actriţelor Ioana Flora şi Mirela Oprişor şi gustul pentru farsă nu ascund pe deplin senzaţia de improvizaţie.

12
/11
/13

Iniţiat în 2012 de către criticul de film Irina-Margareta Nistor, Festivalul de Psihanaliza şi Film este replica adaptată României a European Psychoanalytic Film Festival prezidat de regizorul italian Bernardo Bertolucci şi condus de psihanalistul Andrea Sabbadini.

12
/11
/13

Filmul Stalingrad 3D, primul lungmetraj rusesc produs cu tehnologia Imax 3D, a obţinut cele mai mari încasări înregistrate vreodată în Rusia în weekendul premierei, respectiv cele mai mari încasări din China reuşite de un film străin care nu a fost produs la Hollywood.

11
/11
/13

Regizorul Andrei Gruzsniczki și actorii Ofelia Popii, Sorin Leoveanu și Florin Piersic Jr. vor lua parte la proiecția în premieră mondială a filmului „Quod Erat Demonstrandum” azi, la Festivalul Internațional de Film de la Roma (8 – 17 noiembrie).

11
/11
/13

Timp de trei zile, între 14 și 16 noiembrie, la Sala Union („Paul Călinescu”) a Cinematecii Române, vor putea fi vizionate cele mai interesante și expresive scurtmetraje și mediu metraje ale studenților și absolvenților școlilor de film din București (promoțiile 2012, 2013).

11
/11
/13

CRONICĂ DE FILM Inspirat din nuvela cu acelaşi titlu a lui Mircea Eliade şi promovat ca primul horror românesc, „Domnişoara Christina”, în regia lui Alexandru Maftei, este un film de o platitudine regretabilă, care nu doar că nu produce fiorii scontaţi, dar frizează uneori şi ridicolul.