Charles Bukowski. Scrisul, caii și cele nouă pisici
https://www.ziarulmetropolis.ro/charles-bukowski-scrisul-caii-si-cele-noua-pisici/

20 de însemnări din jurnalele ţinute de Charles Bukowski în ultimii ani de viaţă, pe când era deja septuagenar şi o legendă a undergroundului literar american, aşa cum apar în volumul „Căpitanul e dus cu pluta şi marinarii au fugit cu vasul” (Editura Polirom, 2022, traducere de Cristian Neagoe).

Un articol de Alina Vîlcan|23 noiembrie 2022

Un scriitor nu datorează nimic nimănui. Îi este dator numai scrisului lui. Nu datorează nimic cititorului, cu excepția paginii tipărite care trebuie să fie disponibilă. Și mai nasol, mulți dintre ăia care ciocănesc la ușă nici măcar nu-s cititori. Au auzit și ei ceva. Cel mai bun cititor, cel mai bun om e cel care mă recompensează cu absența lui.

Fumez prea mult, beau prea mult, dar nu pot să spun că scriu prea mult. Pur și simplu vine, iar eu cer mai mult, și se întâmplă. Și se împletește cu Mahler. Uneori mă opresc dinadins. Îmi zic, stai un pic, du-te și te culcă sau uită-te la cele nouă pisici ale tale sau stai cu nevastă-ta pe canapea. Ba ești la curse (n.r. – cursele de cai, pe care Bukowski le urmărea constant și la care paria), ba ești cu Macintoshul. Și-atunci mă opresc, trag frâna de mână, parchez hârbul. Au scris unii că textele mele i-au ajutat să meargă mai departe. M-au ajutat și pe mine. Scrisul, caii, cele nouă pisici.

N-ai de ce să jelești când vine moartea. Nu mai mult decât ai motive să bocești atunci când crește o floare. Nu moartea e oribilă, ci viețile pe care oamenii le trăiesc sau nu până când mor.

Scrisul are ceva care-i atrage pe farsori. Ce anume? Scriitorii sunt cel mai dificil de înghițit, pe pagină sau în persoană. Și sunt chiar mai răi în persoană decât pe pagină, ceea ce e curat nasol.

Fiecare vers nou e un început și n-are nici o treabă cu alte versuri care l-au precedat. Cu toții începem de fiecare dată de la zero. Și, desigur, treaba asta nu-i nici măcar atât de sacră pe cât am crede. Lumea poate trăi mult mai bine fără scris decât fără sisteme de canalizare. Iar unele locuri din lume nu prea au nici una, nici alta. Desigur, eu aș prefera să trăiesc fără canalizare, dar eu sunt bolnav la cap.

Știu că o să mor curând și treaba asta mi se pare foarte stranie. Sunt egoist, nu-mi doresc decât să stau pe cur și să continui să scriu cuvinte. Asta mă înflăcărează, mă azvârle prin aerul auriu. Dar, pe bune acum, cât timp o s-o mai pot întinde? La dracu’, oricum moartea e combustibilul din rezervor. Avem nevoie de ea. Eu am nevoie de ea. Tu ai nevoie de ea. Distrugem locul ăsta dacă stăm prea mult.

Am ridicat 275$ azi. Am început să joc la curse târziu, pe când aveam 35 de ani. Am tot pariat acolo vreo 36 de ani și am calculat că încă îmi datorează 5.000$. Dacă îmi mai oferă zeii vreo 8 sau 9 ani, când o să mor s-ar putea să fim chit.

Click pe imagine pentru mai multe detalii despre cel mai nou volum de Charles Bukowski disponibil în limba română.

Singurul moment în care înveți cu adevărat ceva e atunci când te aduni după ce ai dat chix și mergi mai departe. Cu toate astea, majoritatea oamenilor sunt paralizați de frică. Le e așa de frică să piardă încât ratează. Sunt prea dependenți, prea obișnuiți să li se spună ce să facă. Treaba asta începe în familie, continuă în școală și se propagă în lumea afacerilor.

Cred că am lucrat prea mult în viață ca muncitor necalificat. Am muncit așa până la 50 de ani. Nemernicii ăia mă obișnuiseră să merg undeva în fiecare zi și să stau acolo mai multe ore până plecam acasă. Mă simt vinovat doar vorbind despre asta.

Deci, în anul în care am făcut 71 am fost al naibii de productiv. Cred că anul ăsta am scris mai multe cuvinte decât în oricare alt an din viața mea. Și, cu toate că un scriitor nu e un bun judecător al propriei opere, tind să cred că am rămas la fel de bun – vreau să zic, la fel de bun ca în vremurile mele de glorie. Computerul ăsta pe care am începu să-l folosesc pe 18 ianuarie (n.r. – 1991) e de vină. Mă ajută să scriu cuvintele mai repede. Se transferă mai rapid de la creier (sau de unde o veni asta) către degete și de la degete către ecranul pe care poate fi văzut imediat – clar și precis. N-are treabă cu viteza, e o chestiune de curgere, e un râu de cuvinte și, când cuvintele sunt bune, tre’ să le lași să curgă fără oprire.

Ce fac scriitorii când nu scriu? Eu, de pildă, merg la curse. În trecut ori făceam foamea, ori îmi rupeam spinarea cu munci inumane.

Acum mă țin departe de scriitori – sau de cei care se cred scriitori. Dar din 1970 până-n 1975, când m-am hotărât să mă potolesc și să scriu sau să crăp, au tot trecut pe la mine scriitori. Toți erau poeți. POEȚI. Și am descoperit un lucru uimitor: nici unul n-avea cu ce să se întrețină. Dacă publicaseră cărți, nu se vindeau. Iar dacă făceau lecturi publice de poezie, participa foarte puțină lume, între 4 și 14 spectatori, la rândul lor POEȚI. Dar toți locuiau în apartamente destul de bine aranjate și păreau să aibă mult timp la dispoziție să stea pe canapeaua mea și să-mi bea berea. Mi se dusese buhul că eram ăla turbat. Umbla vorba că dau petreceri la care se întâmplă lucruri de nedescris, că femei nebune dansează și sparg obiecte prin casă, că dădeam oamenii afară în șuturi sau că poliția făcea raiduri pe la mine pe-acasă etc. Mare parte din zvonurile astea erau adevărate. Dar eram nevoit și să pun cuvântul pe hârtie pentru editorul meu și pentru reviste ca să fac rost de bani de chirie și de băutură, iar asta însemna că trebuia să scriu proză. Dar acești… poeți… nu scriau decât poezie… Mi se părea marfă subțire și plină de pretenții…

Am obosit să scriu despre poeți. Atât mai spun: că-și fac rău trăind ca poeți în loc să trăiască altfel. Am lucrat ca muncitor necalificat până la 50 de ani. Am fost băgat în aceeași grămadă cu oameni de rând. N-am pretins că sunt poet. Nu că munca silnică ar avea cine știe ce măreție. În cele mai multe cazuri e oribilă. Și deseori trebuie să te lupți ca să nu pierzi o slujbă de rahat, fiindcă sunt alți 25 care-ți suflă-n ceafă gata să-ți ia locul. Sigur, n-are niciun sens. Sigur că un job te nimicește, te face una cu pământul. Dar cred că traiul în mizeria aia m-a învățat să renunț la căcaturile din proză. Cred că trebuie să te mânjești cu căcat din când în când. Cred că trebuie să știi ce-i pușcăria, să știi ce-i un spital. Cred că trebuie să știi cum e să faci foamea 4 sau 5 zile la rând. Cred că viața alături de femei nebune face bine la coloana vertebrală. Cred că poți să scrii cu bucurie după ce ai fost prins între ciocan și nicovală. Zic asta fiindcă toți poeții pe care i-am cunoscut au fost niște mămăligi, niște lingăi. N-au despre ce să scrie, în afară de lipsa lor egoistă de vlagă.

Când sunt sfâșiat pe diăuntru, mă uit la pisicile mele. Sunt 9 în total. Îmi ajunge să mă uit la una cum doarme sau cum moțăie și mă relaxez. Dar și scrisul e pisica mea. Scrisul mă ajută să îndur. Pentru o vreme, cel puțin.

Te pregătești să fii scriitor făcând toate chestiile instinctive care te hrănesc, pe tine și cuvintele tale, care te ajută să nu fii mort pe dinăuntru. E diferit pentru fiecare. Și se schimbă pentru fiecare. În cazul meu, o vreme, totul se reducea la beții. Obișnuiam să beau până în pragul nebuniei. Îmi șlefuia cuvântul, îl scotea afară. Și aveam nevoie de pericol. Simțeam nevoia să mă pun în situații periculoase. Cu bărbați. Cu femei. Cu mașini. Cu jocuri de noroc. Cu foamea. Cu orice. Îmi hrănea cuvântul. Zeci de ani am trăit așa. Acum lucrurile s-au schimbat.

Sunt mii de capcane în viață și cei mai mulți dintre noi cădem în ele. Ideea e să te ferești de cât de multe poți. Asta te ajută să rămâi cât de viu poți până mori.

În ce-i privește pe oameni, nu i-am găsit decât pe cei vii care erau deja morți – în cărți, în muzica clasică. Dar asta m-a ajutat o vreme. Numai că și cărțile vii sunt în număr limitat, la un moment dat se termină și ele. Muzica clasică mi-a fost ca un refugiu. Am ascultat-o mai ales la radio și încă o ascult.

De ce sunt atât de puțini oameni interesanți? Din atâtea milioane, de ce sunt atât de puțini? Chiar trebuie să trăim cu specia asta monotonă și plictisitoare? Pare că singura ei formă de acțiune e Violența. La asta e foarte bună. Excelează. Înflorește de-a dreptul.

De fiecare dată când merg la hipodrom sunt convins că timpul meu se duce pe apa sâmbetei. Dar noaptea rămâne a mea. Ce fac alți scriitori? Stau în fața oglinzii și își admiră lobii urechilor? Și apoi scriu despre ei. Sau despre mamele lor. Sau despre cum să Salvezi Lumea. Dacă mă întrebi pe mine, ar putea s-o salveze dacă s-ar opri din scris plicticoșeniile alea. Bălelile alea subțiri și obosite. Opriți-vă! Opriți-vă! Opriți-vă!

Mi-aduc aminte de o scrisoare lungă și furioasă. Un tip mi-a zis că n-am nici un drept să spun că nu-mi place Shakespeare. Prea mulți tineri m-ar crede pe cuvânt și nu s-ar mai obosi să-l citească. N-am nici un drept să-mi asum o astfel de poziție. Și o tot ținea langa cu chestia asta. Nu i-am răspuns. Dar o voi face aici. Du-te, mă, în p**a mea! Nici Tolstoi nu-mi place!

Am lucrat ca muncitor necalificat până la 50 de ani. Am fost băgat în aceeași grămadă cu oameni de rând. N-am pretins că sunt poet. Nu că munca silnică ar avea cine știe ce măreție. În cele mai multe cazuri e oribilă. (Charles Bukowski)

17
/11
/23

Editura Litera invită cititorii să se bucure de noi apariții editoriale, reduceri și întâlniri cu autorii favoriți, între 22 și 26 noiembrie, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus 2023, desfășurat la Pavilionul Central Romexpo.

14
/11
/23

"În lunile octombrie şi noiembrie am stat o lună la Timișoara ca bursier: am primit o bursă de creație Taifas în colaborare cu librăria La Două Bufnițe" - scriitorul Vasile Ernu îşi împărtăşeşte impresiile despre prima ediţie a unui nou festival timişorean.

14
/11
/23

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă miercuri, 15 noiembrie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Eu cânt și muntele dansează de Irene Solà, recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Janei Balacciu Matei, carte distinsă cu Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene 2020.

13
/11
/23

CRONICĂ DE FILM Aflată la debutul în regie, Carla Teaha propune “De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin” (2023), un documentar portret, plin de deferenţă, despre o scriitoare îndrăgită şi nonconformistă, Nora Iuga. Din 17 noiembrie, în cinematografe.

20
/10
/23

Într-o permanentă alunecare între prezent și trecut, romanul Vorbește-mi despre tata, devenit bestseller imediat după publicarea în Coreea, este nu numai o melancolică scrisoare de dragoste adresată de către o fiică părintelui ei, ci și o dramă psihologică în care, pe fundalul multistratificat al istoriei coreene recente, amintirile pot vindeca răni adânci și restabili relații de familie fragilizate.

18
/10
/23

De la volumul biografic „Martin Scorsese: O călătorie“ de Mary Pat Kelly la cartea de interviuri „Călătorie într-o fotografie” de Dia Radu, cărțile pe care vi le propunem de această dată vă invită să descoperiți fascinante istorii personale.

17
/10
/23

Un târg de carte de teatru – adevărat maraton al lansărilor și prezentărilor unor noi produse editoriale din domeniul artei scenice, cu întâlniri, discuții, întrebări, răspunsuri – constituie o componentă importantă a Festivalului Național de Teatru ajuns la a XXXIII-a ediție.

09
/10
/23

Ediţia în română a unei cărţi despre legendarul regizor Martin Scorsese şi un volum în engleză scris de Andrei Gorzo şi Veronica Lazăr despre cinemaul lui Radu Jude sunt două recomandări de lectură pentru această toamnă, pentru cei pasionaţi şi de discursul despre filme, nu doar de vizionarea lor.