Charlie Chaplin, povestea unei copilării petrecute între scenă și azilul de săraci
https://www.ziarulmetropolis.ro/charlie-chaplin-povestea-unei-copilarii-petrecute-intre-scena-si-azilul-de-saraci/

A urcat pentru prima dată pe o scenă când avea cinci ani, ca s-o salveze pe mama lui, care şi-a pierdut vocea în timpul unui spectacol.

Un articol de Monica Andronescu|15 Mai 2016

A trăit cumplita traumă a unei copilării petrecute pe jumătate în azilurile pentru săraci din Londra, pe jumătate împreună cu mama lui, amenințată în permanență de demonul nebuniei. Dar, așa cum i-a prezis o ghicitoare în timpul primului turneu în America, apoi avea să cucerească lumea.

Charlie Chaplin s-a născut într-o zi de primăvară, pe 16 aprilie 1889. Un destin cu ciudate suișuri și coborâșuri i s-a dăruit în acea seară, la ora opt, când a venit pe lume, undeva, într-o casă din East Lane. Între acea zi de la final de secol al XIX-lea și ziua de 25 decembrie din anul 1977, aproape de sfârșitul unui alt secol, se întinde povestea uneia dintre cele mai spectaculose vieți trăite vreodată, o viață în care se întâlnesc sărăcia cea mai cumplită cu succesul și bogăția uriașe, o viață în care intră laolaltă povestea unei Europe zguduite de două războaie care au marcat-o profund și istoria trăită a unei Americi care începea să devină ceea ce este.

„Londra era liniștită în acele zile. Ritmul era liniștit. Chiar și tramvaiele trase de cai care traversau podul Westminster, mergeau în pas liniștit și se întorceau calm pe bancul rotativ de la capătul liniei de lângă pod”, scrie Chaplin în autobiografia lui.

„Așa era Londra copilăriei mele, Londra toanelor și a dimineților mele: îmi amintesc Lambeth în zilele de primăvară; îmi amintesc lucruri și incidente mărunte; îmi amintesc o călătorie împreună cu mama, sus, în vehiculul tras de cai, încercând să atingem tufele de liliac pe lângă care treceam – îmi amintesc nenumăratele bilete de transport colorate, portocalii, albastre, roz și verzi, care se împrăștiau pe trotuar când tramvaiele se opreau –, îmi amintesc de florăresele rubiconde de la colțul podului Westminster, făcând vesele boutonnières, cu degetele lor îndemânatice manevrând brocartul și feriga tremurătoare. Îmi amintesc de mirosul umed de la trandafirii proaspăt stropiți, care îmi transmiteau un aer vag de tristețe – de duminicile melancolice și de părinții cu chipuri palide și de copiii lor, care purtau cu ei mori de vânt de jucărie și baloane colorate de-a lungul podului Westminster. Îmi amintesc vasele de transport peste Tamisa, cum își coborau încet hornurile, când alunecau pe sub pod. Din astfel de lucruri mărunte cred că s-a născut sufletul meu.”

Însă liniștea n-a durat prea mult. În acele zile, poate mai mult decât astăzi, soarta se juca teribil cu oamenii, iar viețile se întorceau peste noapte. Așa s-a întâmplat și în această micuță familie, lipsită de prezența unui tată, care, de altfel, a murit curând la doar treizeci și ceva de ani, într-o criză alcoolică, și în care mama, o femeie plină de viață, o actriță de succes în prima partea a existenței ei, avea să-și piardă într-o zi vocea și, dată cu ea, o parte din ființa ei.

„Faptul că la cinci ani mi-am făcut debutul pe scenă îl datorez problemelor ei cu vocea”, avea să-și amintească Chaplin mai târziu. „Mama mă lua de obicei cu ea la teatru seara, decât să mă lase singur într-o cameră închiriată. Cânta la Cantina din Aldershot la acel moment, un teatru murdar unde veneau să mănânce mai ales soldați. Erau niște huligani gălăgioși și nu le trebuia prea mult ca să găsească motive să-și bată joc. Pentru artiști, Aldershot era săptămâna lor de coșmar. Mi-aduc aminte că eram în culise, când mama și-a pierdut vocea. Publicul a început să râdă, să cânte fals și să fluiere. Pentru mine totul era într-un fel de ceață și n-am înțeles foarte clar ce se întâmpla. Dar zgomotul a crescut în intensitate, până când Mama a fost nevoită să iasă din scenă. Când a ajuns în culise era foarte nervoasă și se certa cu impresarul care, după ce mă văzuse pe mine cântând în fața unor amici de-ai Mamei, îi spunea să mă lase pe mine să ies pe scenă și în locul ei. În tot tărăboiul ăla, mi-aduc aminte că m-a dus de mână până acolo și, după câteva explicații în fața publicului, m-a lăsat singur pe scenă. Și în luminile rampei, având în față toate chipurile alea pierdute care nici nu se vedeau bine de fum, am început să cânt, acompaniat de orchestră, care a fredonat puțin până când mi-am găsit tonul.”

Succesul a fost uriaș și la jumătatea cântecului a început să plouă cu bani pe scenă. Iar la acel moment, copilul de doar cinci ani, cu un simț pragmatic care, de altfel n-avea să-l părăsească toată viața, s-a apucat să adune banii într-o batistă. De-abia după aceea și-a continuat cântecul. Însă acesta a fost începutul coșmarului. Din acel moment, mama lui n-avea să-și mai recapete vocea niciodată, banii aveau să devină o problemă tot mai mare, până într-acolo încât el și fratele lui Sydney să ajungă să fie duși la azilul pentru săraci.

Însă una dintre cele mai importante părți ale copilăriei celui care avea să devină unul dintre cei mai mari actori și regizori de film ai secolului XX, unul dintre pionierii cinematografiei, s-a petrecut într-o mansardă, atăzi devenită celebră, undeva în zona cu case vechi, părăsite, din spatele lui Kennington Road, la numărul 3 Pownall Terrace. O cămăruță de vreo 12 metri pătrați, la care se ajungea pe niște scări șubrede și care a fost martora celor mai multe dintre întâmplările acelor ani din existența lui Charlie. Aici au fost și clipele fericite în care se trezea duminicile, iar ceainicul fierbea pe plită și mama îl aștepta cu pește afumat, aici clipele de coșmar în care a văzut-o pe mama lui pierzându-și mințile, aici diminețile cu Sydney, aici nopțile târzii în care mama cosea la mașină, pentru câțiva bănuți, aici rușinea meselor de duminica, atunci când n-aveau bani să pregătească nimic acasă și erau nevoiți să cumpere ceva de la băcănia din colț. De aici au plecat de mai multe ori și aici s-au întors mereu.

Aici avea să revină Chaplin peste mulți ani, ca să vadă locul, pe vremea când deja era vedetă la Hollywood și în toată lumea și făcea prima vizită în Anglia care-l aclama, el fiind nevoit să se strecoare pe furiș din hotel ca să poată hoinări puțin singur pe străzi…

Multe episoade din copilăria lui Chaplin sunt de o tristețe teribilă, dar două dintre ele merită amintite chiar mai mult decât altele. Cel dintâi este ziua în care după ceva vreme petrecută în azilul pentru săraci, unde cei doi copii Charlie și Sydney erau despărțiți de mama lor, ea reușește să le ofere o mică „vacanță” de câteva ore împreună… „Mama, Sydney și cu mine am aruncat o privire încruntată înapoi, în timp ce ne îndepărtam încet pe porțile azilului. Era dimineața devreme și noi n-aveam niciun loc unde să mergem, așa că am mers spre Kennington Park, care era la o distanță de vreun kilometru și jumătate.

Sydney avea nouă pence legați într-o batistă așa că am cumpărat 250 de grame de cireșe negre și ne-am petercut dimineață în Kennington Park, stând pe o bancă și mâncând cireșe. Sydney a mototolit o bucată de ziar și a legat-o cu o sfoară, iar un timp ne-am jucat toți trei cu mingea. La prânz ne-am dus la o cofetărie și am cheltuit restul de bani pe o prăjiturică de ceai de doi penny, un pește afumat de un panny, și ceai de doi penny și jumătate pe care le-am împărțit între noi. Pe urmă ne-am întors în parc unde Sidney și cu mine ne-am jucat din nou, iar mama a stat pe bancă și a croșetat. După amiază am pornit înapoi spre azil.”

Iar cel de-al doilea episod e poate revelatoriu pentru amestecul de râsete și lacrimi din filmele lui Chaplin de mai târziu. „La capătul străzii, era un abator, iar oile treceau prin fața casei noastre, în drum spre măcelărie. Îmi amintesc cum una a scăpat și a luat-o la fugă pe stradă, spre amuzamentul spectatorilor. Unii s-au repezit s-o prindă, iar alții s-au împiedicat într-un hal. Eu am chicotit încântat de cum sărea și aluneca, de toată panica ei, totul mi s-a părut teribil de comic. Dar când au reușit s-o prindă și au dus-o înapoi la abator, toată realitatea acelei tragedii a venit peste mine și am fugit înăuntru plângând și țipând la mama: „O s-o omoare! O s-o omoare!”. După-amiaza aceea de primăvară, în toată cruzimea ei, și toată alergătura aia comică mi-au rămas vii în minte multe zile după.”

Viața însă avea să meargă mai departe și să-l poarte pe micuțul Charlie spre propriul lui destin. Care însă n-avea să se împlinească în Londra, ci în America. Londra și teatrul acelei perioade aveau să fie trambulina lui către New York. Nimic n-a rarat Charlie în copilăria lui, a vândut flori, a vândut vechituri, a dansat pe scenă, s-a împrietenit cu niște tăietori de lemne cu care-și petrecea timpul de dimineața până noaptea, a încercat să facă bărcuțe de jucărie pe care să le vândă, așa cum văzuse el la un meșteșugar cu care se împrietenise, s-a angajat la o tiparniță… Până când, într-o zi, soarta i-a surâs și visul lui – la care nu renunțase niciodată, pentru că avea microbul în sânge de la tatăl și de la mama lui – visul de a deveni actor, avea să se împlinească brusc. Făcea vizite periodice la agenția teatrală Blackmore din Bedford Street, în caz că ar fi avut cineva nevoie de un băiat de vârsta lui pe scenă. Și minunea s-a întâmplat. La un moment dat a fost chemat. Cineva avea nevoie de un băiat pentru rolul lui Billie din piesa „Sherlock Holmes”.

Așa a început totul. Drumul lui, deloc lipsit de obstacole, într-un sfârșit de copilărie și început de adolescență din care n-au lipsit dramele amoroase, avea să-l poarte de pe o scenă pe alta, prin toată Anglia, prin lumea circului și a spectacolului și apoi în primul turneu în America. Întoarcerea în Anglia a fost ca un coșmar scurt, între timp nimic nu mai era la locul lui și el însuși nu-și mai găsea locul acolo. Curând avea să vină cel de-al doilea drum în America, de unde n-avea să se mai întoarcă decât în culmea gloriei. Acolo începe o altă viață și o altă poveste.

Și iată prima imagine a Americii: „Când am coborât din tramvai în Times Square am simțit un soi de dezamăgire. Pe stradă și pe trotuar zburau ziare, iar Broadway arăta cam obosit, ca o femeie șleampătă care tocmai s-a dat jos din pat. (…) În acea primă zi pe Avenue, mulți arătau exact cum mă simțeam eu, singur și izolat. Alții se fuduleau de parcă toată lumea era a lor. Cei mai mulți aveau un comportament dur și metalic, de parcă a fi plăcut sau politicos ar fi presupus o formă de slăbiciune. Dar seara, când m-am plimbat de unul singur pe Broadway, alături de mulțimea îmbrăcată în haine de vară, m-am liniștit. Părăsiserăm Anglia în mijlocul unui septembrie aspru și rece și sosisem la New York în plină vară indiană, cu o temperatură de 27 de grade. Și, în timp ce mergeam pe Broadway, a început să se lumineze cu milioane de becuri colorate și strălucea ca un briliant. În acea noapte caldă, atitudinea mea s-a schimbat și am început să înțeleg spiritul Americii: zgârie-norii, strălucirea, luminile vesele, panourile cu reclame palpitante m-au prins într-un vârtej de speranță și simț al aventurii. „Asta e!” mi-am spus. „Aici e locul meu!”

05
/12
/18

În această seară, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) se lansează romanul Scara lui Iakov de Ludmila Uliţkaia, tradus în limba română de Gabriela Russo, bestseller Gaudeamus 2018, recent apărut în colecția Raftul Denisei, un roman-parabolă, „o saga de familie traversând patru generații și un secol de cultură rusă, căreia îi dă glas o femeie uluitoare“ (Il Giornale).

30
/11
/18

La 100 de ani de la 1 Decembrie 1918, vă propunem să ne amintim de regina cu rol neîndoielnic în realizarea României Mari: Maria a României, așa cum a surprins-o celebrul scriitor, diplomat și călător al perioadei interbelice – francezul Paul Morand, în volumul „București” (editura Humanitas).

27
/11
/18

Marți, 4 decembrie, de la ora 16.00, la Clubul Teatrelli din București va avea loc lansarea celui de-al zecelea volum semnat de Octavian Saiu: „Clipa ca imagine. Teatru și fotografie”, publicat la Editura Nemira.

23
/11
/18

"Suntem urmaşii a tot ce s-a întâmplat în această ultimă sută de ani, începută prin miraculosul efort care a dat sens mileniilor anterioare.(...)" - Ana Blandiana. Cunoscuta scriitoare va susţine conferinţa cu tema "Centenarul, un exerciţiu de exorcizare", duminică, 2 decembrie, de la ora 11.00, la Sala Pictura a TNB.

22
/11
/18

Regina Elena este una dintre reginele a căror viață o cunoaștem mai puțin, o regină mamă între suferință și bucurie, dragoste de popor, datorie de neam, dar și frica de a fi departe de fiul ei Mihai. Un creuzet de iubire și speranță, de frică și îndoială, dar și bunătate și împăcare sufletească. Regina - mamă Elena, Mariajul și Despărțirea de Carol al II-lea din colecția Istorie cu blazon, de la Corint, este o carte de o frumusețe uluitoare.

20
/11
/18

CĂRȚI DE NEOCOLIT Pierre Larousse (1817-1875) e unul dintre rarii noștri semeni al căror nume e scris uneori cu literă mică. Într-o bibliotecă poți auzi solicitarea: ”Dă-mi, te rog, un larousse!” Și asta pentru că  instrumentul de lucru care poartă acest nume cuprinde un bagaj de cunoștințe impresionant, în măsură să informeze pe cititor în cele mai variate domenii.

19
/11
/18

În această seară, de la ora 17.00, va avea loc, online si offline, conferința  „Centenarul femeilor în arta româneasca” la care sunt invitați să prezinte studii specializate Ioana Vlasiu, Luiza Barcan, Cristian Vasile si Radu Popica. Cosmin Nasui, curatorul proiectului, va prezenta publicația cu titlul omonim, al doilea volum, parte a proiectului editorial  Lada de Gunoi a Istoriei”. În spațiul conferinței va fi prezentă o micro-expoziție cu elemente de cultură vizuală dedicate artistelor care au trăit și lucrat în România din 1918 în prezent.

Page 1 of 8612345...102030...Last »