”Opa, mergi la teatru…. Intelectualo. Ai timp şi bani, deci.” Mai există şi oameni cu astfel de replici. A merge la teatru, şi încă des, este pentru destule persoane, un semn de distincţie şi clasă. Simplul fapt că mergi. La ce, de ce calitate, cât înţelegi din ce vezi – irelevant.
Un articol de Cristina Enescu Aky|7 martie 2017
Nu mai spun că, în calitate de spectator de teatru, ești pentru mulți un fel de animal exotic, ”păi da, ai timp și bani de teatru, aș merge și eu, dar uite cât sunt de ocupat, iar salariul.. nu mai zic.”. Nu, domnilor, merg la teatru (cu inevitabilele ocazionale eșecuri, ca și la mere – în tot coșul mereu e câte unul stricat) din dragoste de povești, de oameni care le interpretează, din nevoia de igienă mentală după prea multă realitate, din dorința de a mă bucura, pune pe gânduri, detașa, relaxa, introspecta, etc, etc. Degeaba, nu despre argumente de genul ăsta e vorba aici, acum. Ci despre teatrul la mall și o comedie de ne-evitat, din motive particulare.
Personal, cred că cei mai mulți dintre oamenii care frecventează cu rigurozitate lumea mall-urilor sau urmăresc conștiincios sitcom-uri și telenovele la TV nu merg la teatru foarte des. (Dea Domnul să nu fie cum zic eu!). Dar culturile astea deseori paralele, teatru și mall, nu pot să se evite la infinit – asta am aflat eu într-o sâmbătă seară când m-am înființat, în ținută dubioasă (semi-mall, semi-teatru) la Grand Cinema and More din Băneasa Shopping City. S-a lăsat cu o durere de cap (tulai Duamnie, cât îi de mare și obositor hăul cela de hangar…), ulterior, dar inițial a fost o experiență chiar interesantă. O premieră, pentru mine, teatru la mall, dar și o premieră în sine, anume a spectacolului ”Cina de adio”, o comedie franțuzească în regia lui Răzvan Savescu. Trei actori binecunoscuți de la TV, o locație de senzație (cinematograf de mall) și o comedie cu lipiciuri de diferite tipuri: vedete, spațiu de joc cool, popcorn și chipsuri incluse, și o ocheadă din partea Teatrului către un public mai puțin fidel lui.
Pierre și Clotilde (Mihai Călin și Ecaterina Ladin) sunt un cuplu parizian puțintel intelectual, puțintel snob, puțin mai mult plictisiți de unii dintre prietenii lor (ea de unii de-ai lui și invers). Cică umblă o modă printre cei ocupați și stilați, de a organiza ”cine de adio” pentru prietenii cu care doresc să întrerupă legăturile, fără ca respectivii să știe că e vorba de o cină de adio, cine la care ”victimele” primesc cel mai bun tratament din partea gazdelor. Ulterior, acestea nu vor mai simți niciun fel de vină pentru ignorarea completă (atunci, deja) a foștilor prieteni. Pare un mod de a crea mai mult timp pentru cuplu, în agitata viață cotidiană și mondenă a omului modern (cu atât mai mult a celui parizian…). În piesă, după aprigi negocieri de un comic ușor de digerat și de multe ori irezistibil, victimele asupra cărora se decid cei doi sunt Antoine și soția acestuia, Bea (de care scăpăm cu toții de la început, deoarece nici nu apare). Antoine (Gigi Ifrim) e un zăbăuc nu chiar atât de tont cum îl cred cei doi, astfel că se prinde că i se organizează o cină de adio (e la current, deci, cu trendurile mondene). Urmează o mise en scène în general amuzantă, care uneori trenează, per total interesantă ca punere în papucii altora: Antoine și Pierre intră unul în pielea celuilalt și își pun în scenă prietenia, reliefând lucruri pe care anterior fiecare nu le văzuse sau le ignorase.
Senzația mea e că la Pierre și Clotilde e vorba mai degrabă de o ahtiere după noi trenduri de divertisment și un mod de a scăpa de interacțiunea cu oameni care nu se mai potrivesc cu stilul propriu. Facebookian pentru că pe FB nu trebuie să ai convorbiri tete-a-tete, live, cu oamenii, pentru a lămuri neînțelegeri, nu trebuie să justifici în vreun fel comunicarea sau lipsa ei. Dai ignore și gata, bula personală de ”prieteni” e în siguranță, croită pe calapodul nostru. Trendul unei cine de adio dă o notă cochetă acestui mod de a lua peste picior și totodată de a scăpa de prezența unor oameni în viața ta: o cină, întâlnirea franțuzită și galantă prin excelență. Care, prin această idee, capătă note burlești, de mascaradă. Totuși, este o comedie cum cred că își dorește omul care merge într-o seară de weekend la mall: ușurică, cu niște sclipiri interesante, și cu actori-pe bune, nu doar actori la TV.
Mergem la mall, râdem, glumim, apoi părăsim incinta, poate (sper) cu niște întrebări și curiozități în plus, de genul:
- Cât e adevăr, onestitate și cât e fățărnicie în toate interacțiunile noastre cotidiene?
- Cât de robiți suntem trendurilor, adicătelea la ceea ce fac alții și simțim că e musai să facem și noi?
- Cum comunicăm cu cei apropiați? Încercăm să ne punem în papucii lor, măcar din când în când?
Și, desigur, niște curiozități mai largi decât orizontul acestei piese, orizont pe care ea poate să îl servească, însă: Oare ce mai pot descoperi, simți, trăi dacă mai trec pe la o piesă de teatru, la un teatru? Întrebare cu final mereu deschis, mereu nou. Un gen de piesă, o distribuție și un context care pot stârni curiozități teatrale, iar asta merită un mare chapeau bas.
© FOTO: Petru Ivu
Concluzie: de ce teatru la mall, și, de fapt, de ce teatru pur și simplu?
Teatrul este nu doar cultură înaltă, o artă cu origini cvasi-sacre, ci și ”pane et circem”, ideal de cât mai bună calitate. Mergem la teatru ca să ne relaxăm, să ne deconectăm de realitate, să devenim observatori și să ne expunem la idei și emoții față de care, zi de zi, ne împlătoșăm sau le evităm. Teatrul s-a născut în mijlocul poporului și tinde mereu, în diferite modalități, să revină în mijlocul poporului. Din această perspectivă e extrem de benefică, productivă și interesantă aducerea teatrului în templul divertismentului modern, mall-ul. Un mediu relaxa(n)t, o oază a plăcerii cumpărăturilor, mâncării, poveștilor spuse atractiv, frecventat de un public ce, mai ales într-o seară de weekend, nu ar vrea în ruptul capului să meargă la o piesă de teatru care tensionează mintea (poate cu excepția unei producții de Oscar?…) – aici e mediul cel mai potrivit pentru inserarea unui microb de teatru, fie și printr-o comedie bulevardieră, cu actori care atrag la piesă prin renumele de la TV, cu o sală plină de oameni ronțăind zgomotos popcorn și comentând uneori cel puțin la fel de zgomotos.
Da, în templul mall-ului se aplică regulile mall-ului, un templu al consumerismului și divertismentului nepretențios. Cu timpul, sper, dacă acest trend al teatrului la mall va prinde aripi mai puternice în România, publicul de acolo va înțelege că indiferent unde călcăm într-o sală de teatru, oricât de improvizată ca sală de teatru, pășim puțin într-un altfel de templu. Recunosc, am fost uimită să văd un om cu mare dar în genul de comedie TV pe care a făcut-o mulți ani cu trupa Divertis, premiat de UNITER ”pentru contribuția Domniei sale la istoria vie a umorului românesc”, contribuind la rumoarea generală de popcorn ronțăit, fâșâit de pungi și comentarii cu glas tare. Dar, dând mall-ului ce e al mall-ului, e de bun augur faptul că publicul de mall este expus, prin astfel de producții, la experiența de teatru, cu tot ce înseamnă ea: vibrația și energia actorilor care joacă în fața ta, emoțiile pe viu, deliciul unor mici improvizații ale actorilor în funcție de reacțiile sălii, faptul că la sfârșit nu îi iei paharul de plastic gol și punga de snack-uri și pleci pur și simplu, ci rămâi să îi aplauzi pe cei care au creat personaje și povești pe scenă. Toate acestea sunt inexistente la un film la mall, indiferent cât de bun e acesta. E o experiență vie, emoționantă, foarte umană, e esența teatrului.
INFO
Cina de adio
Cu Ecaterina Ladin, Mihai Calin, Gheorghe Ifrim
Regia Razvan Savescu
Scenografia: Petre Țalea, Sorin Boncea
Costumele: Ruxandra Bușneag
Sala Epika, Grand Cinema & More, Baneasa
Durata: 100 min
Productie WonderTheatre
WonderTheatre este un proiect de teatru independent creat de Rollywood Film pentru producție itinerantă, spații neconvenționale și săli de cinema.
Foto: Petru Ivu
