Cine este Asia Bibi?
https://www.ziarulmetropolis.ro/cine-este-asia-bibi/

Povestea adevărată a pakistanezei condamnată la moarte pentru blasfemie în mileniul III a făcut înconjurul lumii. Asia Bibi a fost eliberată în 2018, după 8 ani de închisoare în condiţii crâncene. Astăzi trăieşte în Canada, după ce a învins un sistem care a reuşit să facă nenumărate victime.

Un articol de Alina Vîlcan|29 august 2019

Blasfemie. Condamnată la moarte pentru un pahar cu apă (editura Polirom, 2019) este jurnalul din închisoare al pakistanezei Asia Bibi, scris împreună cu jurnalista franceză Anne Isabelle Tollet și publicat în original în 2011, de Oh! Editions, Paris. Povestea Asiei Bibi este cam așa: pe 14 iunie 2009, femeia catolică, analfabetă, din provincia pakistaneză Punjab, este acuzată de blasfemie. Păcatul Asiei Bibi fusese acela de a bea apă dintr-o cană a unei fântâni publice, sub privirile femeilor musulmane din sat, un sat în care trăiau doar două familii de creștini, dintre care una fiind aceea compusă din Asia însăși, soțul ei și cele trei fiice ale lor. Pentru a-și spăla păcatul de a fi spurcat cana din care băuse, i se cere să se lepede de Dumnezeul ei și să se convertească la religia musulmană, ceea ce Asia Bibi refuză. Este aruncată în închisoare și condamnată la moarte, familia ei este vânată de fanaticii musulmani, oficialii pakistanezi care îi vin în ajutor sunt asasinați, iar procesul ei ajunge până la Curtea Supremă din Pakistan, unde este achitată în toamna lui 2018. În tot acest timp, Asia Bibi trăiește închisă, suportând ororile închisorilor din care cei acuzați de blasfemie, chiar și musulmani fiind, nu au prea multe șanse să scape cu viață. Iar ea, ea este o catolică! Și în timp ce în Pakistan au loc proteste vehemente ale radicalilor religioși pentru uciderea Asiei Bibi, în unele orașe occidentale oamenii protestează pentru eliberarea ei, ba însuși papa Benedict al XVI-lea cere în mod public libertate pentru Asia Bibi. După achitare, Asia Bibi și familia sa emigrează în Canada. Am selectat 10 fragmente din cartea publicată de deja celebra supraviețuitoare pakistaneză alături de jurnalista franceză Anne-Isabelle Tollet. Iată!

N-am ucis şi n-am furat niciodată… Dar, pentru justiţia din ţara mea, am făcut ceva mult mai rău: am comis o blasfemie. Crima crimelor, ofensa supremă. Am fost acuzată că l-am vorbit de rău pe Profet. E o acuzaţie care îţi permite să te debarasezi de cei pe care îi urăşti, indiferent de religia sau de ideile lor.

Mă numesc Aasya Noreen Bibi. Sunt o ţărancă simplă din Ittan Wali, un sătuc din Punjab, din centrul Pakistanului. Şi totuşi, toată lumea mă cunoaşte astăzi. Toată lumea ştie cine e „Asia” Bibi. Dar n-am hulit niciodată! Sunt nevinovată! Sufăr fără să fi comis nici cel mai mic act criminal. Vreau să spun lumii întregi că-l respect pe Profet. Sunt creştină, cred în Dumnezeul meu, dar fiecare trebuie să fie liber să creadă în cine vrea.

Nu mai sunt în stare să spun exact ce simt. Frică, în mod sigur… E aici, dar nu mă mai bulversează ca la început. În primele zile, era 10 capabilă să-mi facă inima să bată toba în pieptul meu. Acum, a devenit mai calmă. Nu mai tresar tot timpul. Lacrimile îmi curg încă la intervale regulate, însă nu mai suspin. Lacrimile sunt tovarăşele mele de celulă. Ele îmi spun că n-am renunţat complet, îmi spun ce nedreptate s-a abătut asupra mea, îmi spun că sunt nevinovată.

Fundamentaliștii musulmani din Pakistan au cerut uciderea Asiei Bibi în proteste ample

Sunt închisă de doi ani şi mi se interzice să vorbesc. Aş vrea ca în sfârşit să mă explic. Să strig adevărul. Salman Taseer, guvernatorul provinciei Punjab, şi Shahbaz Bhatti, ministrul Minorităţilor, au murit pentru că mă susţineau. I-au ucis fundamentaliştii. A fost îngrozitor. Nici când ucizi animale n-o faci cu atâta cruzime. Mă gândesc la familiile lor şi plâng cu gândul la ei.

În ţara mea, stigmatul blasfemiei nu se mai şterge niciodată. A fi suspect este în sine o crimă pentru fanaticii religioşi, care judecă, condamnă şi ucid în numele lui Dumnezeu. Allah este totuşi numai iubire. Nu înţeleg de ce oamenii folosesc religia ca să facă rău.

Când eram mică, mama îmi explicase că eram numiţi „paria” pentru că suntem descendenţii unor hinduşi din casta de jos convertiţi la creştinism după independenţa Pakistanului. Nu ştiu cum trăiesc creştinii în alte părţi, dar în Pakistan, când eşti creştin, te simţi puţin orfan în propria-ţi ţară. Chiar dacă guvernul ne acordă aceleaşi drepturi ca la toată lumea, societatea nu ne acceptă întotdeauna.

Pedeapsa cu moartea prin spânzurare… ce oroare! Şi de parcă n-ar fi de-ajuns că mă ucid, trebuie să mai şi plătesc o amendă de 300.000 de rupii. Dar n-am şi nu voi avea niciodată atâţia bani! De ce se 61 înverşunează aşa împotriva mea? Trebuie să şi plătesc ca să fiu ucisă? M-am gândit iar la un lucru care a fost poate hotărâtor: cu un minut înainte ca judecătorul să pronunţe verdictul, mi-am pus degetul mare pe nişte documente pe care nu ştiam să le citesc. Am fost atât de naivă să cred că, fiind nevinovată, voi fi eliberată… Degeaba am revăzut în minte toată povestea, nu pot să cred că acesta e sfârşitul. Sunt victima unei enorme neînţelegeri. Dacă oamenii sunt prea orbi, Dumnezeul meu şi Sfânta Fecioară ştiu că n-am făcut nimic rău şi că nu merit atâta suferinţă.

Cât priveşte judecata mea, aceasta n-a durat mult. Am fost condamnată la moarte în câteva minute. Încă nu ştiu când mă vor spânzura, dar fiţi liniştiţi, iubiţii mei, voi merge cu capul sus, fără frică, pentru că-i voi avea lângă mine pe Domnul nostru şi pe Sfânta Fecioară Maria, care mă vor primi în braţele lor. Bunul meu soţ, continuă să-i creşti pe copiii noştri aşa cum aş fi vrut s-o fac împreună cu tine. Ashiq, copiii mei mult iubiţi, vă voi părăsi pentru totdeauna, dar vă voi iubi veşnic. (Fragment dintr-o scrisoare pe care Asia Bibi le-o scrie în minte soțului și copiilor săi)

În închisoarea pentru femei nu există uniforme. Trebuie să mă descurc cu hainele mele, inclusiv cu spălatul lor. Dar, în celula foarte mică, fără fereastră şi fără ventilator, nu e uşor să le usuci. Singurul loc posibil e patul. Acel pat care este şi singurul loc unde să mă aşez, dacă nu vreau să mă murdăresc stând pe jos în praf. În cursul zilei, după ce mi-am scurs bine tunica, o întind pe patul de frânghie, păstrându-mi un foarte mic loc ca să mă aşez.

Îmi vine din nou în minte gândul cu care am adormit. Sinuciderea ca eliberare, sinuciderea pentru salvarea soţului şi a copiilor mei. În dimineaţa asta mi-e ciudă că am avut aceste gânduri negre. Îl rog pe Dumnezeu să mă ierte şi ştiu în adâncul inimii că m-a iertat. Tatăl nostru ceresc ştie că o inimă care sângerează nu arată niciodată frumos când este împotmolită în hăul lipsei de înţelegere. Odată cu moartea lui Shahbaz Bhatti, am impresia că gratiile celulei mă strâng şi mai mult, am senzaţia că mă sufoc între zidurile înguste care mă pândesc tot timpul. Ştiu că n-am dreptul să mă sinucid, pentru că ministrul şi a dat viaţa pentru mine. Nu, n-am dreptul să-mi părăsesc copiii, care 170 contează pe mine şi cred că mama lor se va întoarce curând acasă. Şi apoi, am încredere în religia mea şi îmi amintesc de preotul Samson, care ne a explicat, în biserica Sfânta Tereza, că sinuciderea este un păcat foarte mare. Chiar dacă este întâi şi întâi un act împotriva propriei persoane, viaţa şi destinul nu ne aparţin. Viaţa mea e a Domnului, ştiu, şi, dacă sunt încă în viaţă în ziua de astăzi, în pofida a tot ce mi s-a întâmplat, asta nu se datorează cu siguranţă întâmplării, ci faptului că Dumnezeu mi a încredinţat o misiune. Poate că eu, biată fată de la ţară fără carte, prin povestea mea, voi ajuta oameni ca mine să nu mai fie condamnaţi la moarte. Dacă voi rămâne în viaţă, poate că legea blasfemiei va fi modificată într o zi. Chiar dacă nu voi mai supravieţui mult timp, tot n-am dreptul să-mi iau viaţa. Atât timp cât mai respir, voi continua deci să lupt pentru ca Salman Taseer şi Shahbaz Bhatti să nu fi murit degeaba. Vreau ca guvernul să ştie că, chiar dacă mă închide într-un cavou, voi continua să-mi fac auzită vocea câtă vreme inima îmi va mai bate în piept.

În ţara mea, stigmatul blasfemiei nu se mai şterge niciodată. A fi suspect este în sine o crimă pentru fanaticii religioşi, care judecă, condamnă şi ucid în numele lui Dumnezeu. (Asia Bibi)

12
/03
/24

O nouă traducere din opera Elenei Ferrante a fost publicată de curând în colecția „Anansi. World Fiction” de la Editura Trei. Elena Ferrante e o scriitoare îndrăgită de cititorii din lumea întreagă începând de la publicarea bestsellerurilor internaționale ce alcătuiesc Tetralogia Napolitană.

28
/02
/24

Diana Vasile, PhD, psihoterapeut și Președinte al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT), lansează astăzi cartea Anatomia traumei. Cum să ai o viață mai bună când sufletul te doare, publicată la editura Bookzone. Rezultatul a peste 25 de ani de studiu, practică și cercetare în domeniul psihotraumatologiei, cartea oferă o perspectivă completă asupra impactului traumei în viețile noastre, dar și asupra modalităților de recuperare post-traumatică.

28
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă miercuri, 28 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Numărul 2 de David Foenkinos – recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Iulianei Glăvan – ce aduce în prim-plan povestea unui destin atipic, a celui care a pierdut rolul lui Harry Potter în una dintre cele mai celebre ecranizări din toate timpurile. Este posibil ca un eșec să devină o sursă de putere? Romanul scriitorului francez oferă în locul unui răspuns o minunată parabolă despre virtuțile reconstruirii sinelui.

19
/02
/24

Crime Scene Press vă propune o lectură perfectă pentru luna februarie: romanul proaspăt ieșit de sub tipar Stăpânul Muntelui, de Anders de la Motte (trad. Daniela Ionescu), unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori suedezi de crime. Acest mistery care dă dependență, cu o atmosferă care te va bântui, te prinde de la prima pagină, urmărind o detectivă talentată care investighează una dintre cele mai întunecate laturi ale psihicului omenesc.

14
/02
/24

Joi, 15 februarie, începând cu ora 14:00, Biblioteca Metropolitană București, prin Direcţia Cultură, Învăţământ, Turism a Primăriei Municipiului Bucureşti, va organiza, la Sediul Central „Mihail Sadoveanu” din str. Tache Ionescu nr. 4 are loc o DEZBATERE EVENIMENT, dedicată Zilei Naționale a Lecturii.

09
/02
/24

CARTEA DE CINEMA Într-o scurtă carte apărută în 2022 şi bazată pe câteva dialoguri inedite iniţiate de Ioan-Pavel Azap şi derulate între 2009 şi 2011, Tudor Caranfil vorbeşte despre parcursul său şi critica de film. Un moment esenţial au fost "Serile prietenilor filmului", un eveniment pe care l-a creat în 1962 şi al cărui succes avea să ducă la formarea Cinematecii - o poveste demnă însăşi de un scenariu.

07
/02
/24

Editura Humanitas vă invită marți, 13 februarie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu istoricul Marc David Baer, profesor la London School of Economics and Political Science, istoricul Marian Coman și scriitoarea Sabina Fati despre volumul Otomanii: Hani, cezari și califi, o fascinantă nouă abordare a istoriei Imperiului Otoman.

05
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă marți, 6 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Borges și eu de Jay Parini, recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea lui Mihnea Gafița, un road novel care emană o nesfârșită admirație pentru unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori ai secolului XX, un roman ce are la bază întâmplări petrecute în primăvara anului 1971.

31
/01
/24

RECOMANDĂRI Ziarul Metropolis vă recomandă, în prima lună din an, o întoarcere în fabuloasa lume a cărților. Biblioteci, obsesii, mistere, personaje și o pasiune salvatoare, în 3 cărți despre cărți, care fac deliciul oricărui iubitor de literatură.