Cine este, de unde vine, ce vrea şi ce face Ministrul Culturii
https://www.ziarulmetropolis.ro/cine-este-de-unde-vine-ce-vrea-si-ce-face-ministrul-culturii/

Ministrul Culturii Vlad Alexandrescu este unul dintre cei mai activi miniştri din Cabinetul Dacian Cioloş. Fost ambasador în Luxemburg, nepot al marelui om de litere Tudor Vianu, profesor universitar consacrat, doctor la Paris  cu o lucrare asupra căreia nu planează suspiciuni de plagiat. Ce caută acest om în Guvernul României?

Un articol de Andrei Crăciun|17 martie 2016

De când ne-am întâlnit – şi nu ne-am întâlnit cu mult timp în urmă – Ministrul Culturii a anunţat deja unde va fi noua sală de concerte din Bucureşti de care Capitala are mare nevoie, mai ales în perspectiva Festivalului George Enescu.

Aseară, la asfinţit, a mai anunţat ceva: proprietarii ”Cuminţeniei Pământului”, capodopera brâncuşiană (suntem în Anul Brâncuşi!) au acceptat oferta de achiziţie propusă de comisia de negociere mandatată de Guvernul României. Pe care Vlad Alexandrescu a condus-o. Unsprezece milioane de euro costă opera de artă. Guvernul dă cinci milioane. Şase milioane se vor strânge prin subscripţie publică  naţională. Nu are doar realizări ministrul. Sunt şi nemulţumiri în lumea culturală. Sunt destule. Artiştii sunt îndeobşte nemulţumiţi.

Domnia sa este, totodată, ministrul cu cei mai tineri consilieri şi, pe cale de consecinţă, unul dintre cei mai vizibili în lumea virtuală. L-am întrebat şi dacă a fost momit cu şpagă şi cum de a ajuns în Guvernul Cioloş. L-am întrebat despre cinema şi despre teatru. Despre patrimoniu şi Roşia Montană. A răspuns. Din păcate, n-am apucat să mai întreb de alte arii de interes din cultură, căci timpul a curs prea repede (în ministere întotodeauna timpul curge prea repede), iar Ministrul are o agendă foarte încărcată.

Partea I: din care aflăm problemele la zi din Ministerul Culturii

Ce faceţi, domnule Ministru?
Ce să fac? Sunt între Muzeul Farmaciei…

Muzeul Farmaciei?!
Muzeul Farmaciei din Cluj, da, şi fostul muzeu de la Bran, care se închide…

De ce se închide?
Se închide fiindcă, precum ştiţi, Castelul Bran şi întreaga proprietate de acolo au fost retrocedate, acum opt ani de zile, familiei de Hohenzollern şi ei îl administrează foarte bine, au un milion de vizitatori pe an, dar noi mai avem acolo un muzeu unde sunt doar unsprezece mii de vizitatori pe an, dar care se numeşte în continuare “Muzeul Naţional Bran”. Şi atunci, trebuie închis, pentru că nu putem avea două “muzee” Bran care să facă acelaşi lucru: unul cu un milion de vizitatori pe an, şi unul cu unsprezece mii.

Aţi semnat deja actul de trecere în nefiinţă a Muzeului Naţional Bran?
Deocamdată, nu. Am adunat aici toţi decidenţii, pe toţi cei care ar fi interesaţi de preluarea patrimoniului. Statul plăteşte şi chirie pentru acest muzeu către Casa de Hohenzollern, pentru că el este în nişte căsuţe din vama Castelului, care sunt tot pe terenul familiei de Hohenzollern. Problema nu e asta, că s-ar găsi bani, problema e dacă mai merită să-l ţinem în condiţiile în care dublează Castelul, care este obiectivul principal.

Am înţeles. Astea sunt chestiunile la zi, problemele curente.
Cu astea m-am confruntat azi.

V-aţi întors recent de la Vatican, am văzut pe Internet – aveţi o bună comunicare în lumea on-line. Cum a fost la Vatican, ce-aţi făcut acolo?
Am semnat primul document interministerial din ultimii douăzeci şi cinci de ani de relaţii diplomatice cu Vaticanul.

De ce nu s-a semnat nimic până acum?
Pur şi simplu nu s-a făcut niciun acord în acest timp. E un acord general în domeniul culturii, în care am încercat să definim mai multe obiective. Să aducem relaţiile la nivelul firesc, pe care le-am avut înainte de Al Doilea Război Mondial. Ne-am gândit cum putem să fim mai prezenţi la Roma, la muzeele Vaticanului, la bienala din Veneţia, obiective care au fost întotdeauna interesante…

Partea a II-a: din care aflăm de ce nu vine Papa Francisc I la Bucureşti

Şi Vaticanul va fi şi el mai prezent la Bucureşti?
Vaticanul e interesat să fie mai prezent la Bucureşti. Nu vă ascund: “Cathedral Plaza”, pe care Vaticanul o numeşte un monument al corupţiei, este un mare obstacol în venirea lui Papa Francisc la Bucureşti. Există o decizie a Înaltei Curţi de a demola acest “monument al corupţiei”.

Ceea ce nu s-a întâmplat.
Nu s-a întâmplat pentru că această demolare a fost stopată de primarul general al Capitalei, Oprescu, de fostul primar Oprescu. Cred că ar trebui reluat acest proces, de fapt această procedură, fiindcă există o hotărâre a Justiţiei, care nu a fost pusă în aplicare. Iar acestă hotărâre este fundamentată pe documente: actele nu erau în regulă pentru a se permite ridicarea acestui mall.

Altfel, Papa Francisc I, aşa, ca om, cum e? E cumsecade sau cum?
Am stat de vorbă foarte puţin, dar i-am transmis un mesaj din partea României.

Şi dumnealui ce v-a răspuns?
Mi-a spus un singur lucru: “Rugaţi-vă pentru mine!”.

Şi v-aţi rugat pentru Papa?
M-am rugat, dar m-am rugat în confesiunea mea, care este ortodoxă.

Domnia sa pare mai ecumenic, nu cred că l-ar deranja să ştie că v-aţi rugat în confesiunea ortodoxă…
Ştiţi ce s-a întâmplat în Cuba…

Da, acea Declaraţie de la Havana”. O reapropiere istorică a Bisericii Catolice de cea Ortodoxă…
Da, au evocat o posibilitate istorică de reunificare a celor două Biserici. Această reunificare rămâne un mare deziderat, în continuare.

Din noiembrie 2015 sunteţi ministru.
De pe 18 noiembrie 2015.

Şi cum e? E mai greu decât vă aşteptaţi?
E altfel decât mă aşteptam.

Aveaţi, aşadar, nişte aşteptări.
Aveam. Eu am mai fost ambasador al României în Luxemburg timp de cinci ani. E mult mai complexă agenda la Minister. E un compas mult mai mare al activităţilor. E foarte interesant. Am de-a face cu cei mai creativi oameni din această ţară: oameni de teatru, de film, artişti vizuali.

Aţi învăţat ceva de la ei?
Da, am învăţat un alt stil. Ei sunt mult mai direcţi, aş putea spune chiar că stilul lor este mult mai precis, mai ales în ceea ce priveşte cererile pe care le au către ministru. Un alt mod de a lucra cu administraţia. Am descoperit parteneri extraordinari şi în Guvern, simt că formăm o echipă.

Partea a III-a: din care aflăm de ce e Vlad Alexandrescu (şi nu sunt eu sau dumneata) Ministrul Culturii

Cum aţi ajuns dumneavoastră în acestă echipă? Cum v-aţi întâmplat în Guvernul României? În ce circumstanţe?
Am primit o propunere de la domnul prim-ministru.

Aţi primit, aţi primit, dar de unde până unde? De ce n-am primit eu? Vă cunoşteaţi cu domnul prim-ministru la nivel personal, bine?
Nu aş spune că ne cunoşteam bine, dar ne mai întâlnisem când eu eram ambasador în Luxemburg, iar domnia sa nu preluase mandatul de comisar european. Călătorea, se făcea cunoscut în organismele europene. Şi a venit şi la Luxemburg. A fost o vizită privată, a venit pe cont propriu, personal. Nu era nimic oficial. Dar l-am sprijinit, mi s-a părut normal să îl sprijinim, pentru că României i-ar fi revenit un portofoliu foarte important – Agricultura. Era foarte susţinut de Franţa, avea şi susţinerea statului român, fireşte. Iar eu eram ambasador al statului român.

Dar dincolo de această poziţie oficială a mea, care mă obliga, fireşte, să îi ofer susţinere, m-a convins pe mine. Am avut o seară lungă de discuţii, şi mi s-a părut un om extrem de capabil, de determinat. M-am bucurat când a reuşit să devină comisar european. Mi s-a părut un om foarte sincer, foarte onest.

Văd că v-aţi înconjurat de mulţi tineri, la Minister. Aveţi cei mai tineri consilieri din Guvernul României. Care vă este strategia?
Nu este o strategie. E o încredere. Totul porneşte de la încredere, am încercat să stabilesc în jurul meu relaţii de încredere – nu doar cu consilierii, ci şi cu colaboratorii imediaţi din cadrul ministerului. Cum i-am ales? Competenţa. Competenţa, profesionalismul nu ţin de generaţii. Între consilieri am şi persoane care sunt mai avansate în carieră, recunoscute în mediul lor profesional. De exemplu, Simona Sora, o voce importantă în literatura română. N-aş zice că am avut în vedere neapărat un criteriu de generaţie.

Partea a IV-a: din care aflăm de unde i-a racolat Ministrul pe tinerii săi consilieri

Vă întreb pentru că tinerii îşi găsesc mai greu un loc de muncă, cu atât mai mult în Guvernul României, la acest nivel. Tinerii primesc mai puţin credit decât ar trebui în societatea românească. Aşadar: cum aţi ajuns la aceşti tineri?
La fiecare am ajuns altfel. Pe unii îi cunoşteam, pe alţii i-am luat direct din sala de curs, unde le predam, ca profesor.

Ca de exemplu?
De exemplu, pe Edmond Niculuşcă, de la Comunciare, l-am luat de la cursuri, din bancă. Am plecat împreună de la facultate spre minister. Îi predam un curs de filosofie a modernităţii, el fiind înscris într-un master la Centrul de Excelenţă pentru Studiul Imaginii.

Care ţine de cine?
De Universitatea din Bucureşti. Facultatea de Litere.

Predaţi în continuare?
Da.

Mai aveţi timp?
Îmi fac timp pentru a preda. E meseria mea, şi e şi plăcerea mea.

Câte ore pe zi faceţi serviciu public? Câte ore alocaţi Guvernului? E un program fix? Sau se prelungeşte cât e nevoie?
Circa paisprezece ore.

Şi n-aveţi probleme acasă? Tot timpul plecat la serviciu? Paisprezece ore e mult. Eu nu v-aş mai primi acasă!
(râde) E o perioadă.

Partea a V-a: din care aflăm ce şantiere de lucru a deschis Ministrul Culturii

Ce aţi reuşit până acum? Aveţi cu ce să vă mândriţi?
Am lansat multe şantiere, poate prea multe pentru acest mandat limitat, dar cred în fiecare dintre ele. De la unele aştept rezultate imediate, altele vor fi mai de durată, proiecte de legislaţie, care sunt foarte importante, de pildă Legea Cinematografiei. De pildă schimbări în ceea ce priveşte legea care se ocupă cu managamentul Instituţiilor de Cultură, care determină modul în care ajung directori directorii instituţiilor de cultură din această ţară.

Aţi întâmpinat şi o opoziţie puternică, din ce am văzut, până acum, în această direcţie a Direcţiilor.
Au existat nişte prime discuţii. Şi am decis să fac un grup de lucru un pic mai larg şi să repunem în dezbatere publică. E nevoie de o reformă în managementul instituţiilor culturale. Şi vom face această reformă.

Alte şantiere?
Aş vrea să lucrăm la un nou Statut al Artistului. De fapt, un Statut al Artistului, pe care nu îl avem deocamdată. Pornind de la ideea că un artist, un actor, un om de teatru, un muzician, un dansator nu sunt acelaşi lucru cu un funcţionar public. Artiştii lucrează pe perioade determinate, în proiecte, au nevoi speciale din punctul de vedere al interacţiunii cu sistemul public de sănătate, al pensionării, al recunoaşterii vechimii în muncă. Aceste criterii sunt foarte apăsătoare pentru angajări pe posturi… Mai sunt şi problemele contractelor pe perioadă determinată sau nedeterminată… Sunt probleme complexe.

Şi ce lipseşte pentru a putea impune acest Statut al Artistului?
Legislaţie. Există frânturi de prevederi în diferite legi, dar ele nu pot fi folosite ca un cadru juridic foarte coerent în folosul artistului.

Partea a VI-a: din care aflăm care este filosofia relaţiei Guvernului Cioloş cu Parlamentul României

Dar ce-mi spuneţi dumneavoastră este o problemă legislativă. Nu ar trebui să fie pe agenda Parlamentului?
Este o chestiune legislativă, bineînţeles. Dar ştiţi că angajarea, drepturile de pensie, protecţia socială depind de cadrul legislativ.

Întrebarea mea era dacă o asemenea iniţiativă nu ar trebui să vină din partea parlamentarilor.
Guvernul are şi el iniţiative legislative.

Vă referiţi la Ordonanţele de Urgenţă sau la un pachet de legi pe care să îl asume în Parlament? Explicaţi un pic, pe înţelesul tuturor cititorilor, vă rog. Nu îl au toţi pe Montesquieu la bază, nu sunt familiarizaţi neapărat cu separarea puterilor în stat şi alte daravele…
Guvernul poate să înscrie un proiect legislativ în Parlament, rugând Parlamentul să îl dezbată în regim de urgenţă. Evident, ar fi o modificare  legislativă  importantă, nu se poate face fără Parlament. Cât despre Ordonanţele de Urgenţă, ele ar trebui folosite doar dacă se justifică acest caracter de urgenţă.

Ştim asta. Dar este o realitate pur teoretică, în România s-a “legiferat” masiv prin Ordonanţe de Urgenţă în ultimii zece ani, rolul Parlamentului fiind tot mai diminuat în procesul nostru democratic original. Cel puţin aşa am văzut eu uitându-mă la scena politică, e adevărat că nu am urmărit-o cu mare atenţie şi îngrijorare.
Guvernul Cioloş nu agreează această metodă, acest punct de vedere.

Ceea ce e bine.
Am promovat până acum în trei luni de mandat trei sau poate patru Ordonanţe de Urgenţă, în situaţii de stringenţă reală, mai ales financiară. Când România era în imposibilitatea de a-şi onora nişte angajamente financiare, tocmai pornind de la premisa că legiferarea este o prerogativă a Parlamentului. Dar Guvernul va propune Parlamentului diferite proiecte de lege. Parlamentul va delibera.

Aţi dus mai departe şantiere de lucru moştenite de la predecesori?
Sigur, există o continuitate în Ministerul Culturii pe proiectele mari. Aş menţiona aici o strategie sectorială în domeniul culturii, care a fost adusă la stadiul de proiect, publicată pe site-ul Ministerului, dar niciodată asumată guvernamental. Avem nevoie de o coerenţă deplină a gândirii la nivelul politicilor publice promovate de Ministerul Culturii. Am moştenit un text de 475 de pagini care e foarte inegal, cuprinde analize, statistici, măsuri. O să rezumăm acest text foarte mult, o să îl repunem în dezbatere publică şi o să îl promovăm. Vrem să ajungă la nivel de act normativ.

944672_481742568663655_5056392466209763625_n

Fotografii: pagina de Facebook a ministrului culturii

 

Sunt şi lucruri pe care simţiţi că nu aveţi timp să le realizaţi?
Mandatul nostru e până la alegerile din noiembrie.

Ce-aţi vrea să faceţi şi nu aţi avea timp?
Sunt multe lucruri, dar mandatul e determinat, aşa că trebuie să arătăm că suntem eficienţi, aşa că trebuie să ne concentrăm pe ce putem face efectiv. Acest mandat este, totuşi, gândit pentru un an de zile.

Şi din noiembrie, ce o să faceţi?
Ce-am făcut şi până acum o să fac şi în continuare. O să predau la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.

Vă gândiţi să intraţi într-un partid politic şi să continuaţi într-o carieră politică?
Nu. Nu vreau să intru într-un partid politic. Am venit pe un mandat de eficienţă, de profesionalism. Vreau să demonstrez că sunt capabil să duc la capăt un astfel de mandat. Guvernul Cioloş nu are un angajament politic.

E un Guvern tehnocrat, ştim bine.
Exact, suntem un Guvern de tehnicieni, de oameni care se pricep în domeniile lor şi care s-au dedicat, în acest interval de timp determinat, schimbării stărilor de fapt în domeniile lor. Cred că era nevoie de aşa ceva, fiindcă o mare parte din populaţia României îşi pierduse încrederea în actul de guvernare.

Partea a VII-a: din care aflăm că viitorul Ministru al Culturii a fost în stradă la protestele de după #Colectiv

Nici dumneavoastră nu mai aveaţi încredere în administraţie?
Am fost şi eu în stradă după drama din Colectiv!

Aţi fost alături de noi, ca să zic aşa?
Da, am fost şi eu pe acolo, în Piaţă. Îmi pierdusem încrederea de mai demult. Consider că anul care a trecut între noiembrie 2014 şi noiembrie 2015 a fost un an pierdut. Oamenii au crezut că în noiembrie 2014 s-a întâmplat ceva important, şi s-a întâmplat ceva important, dar nu a fost de ajuns. Iar în noiembrie 2015 Guvernul Ponta pur şi simplu s-a prăbuşit sub povara nemulţumirilor mulţimii.

Am rugat cititorii ziarului nostru să vă adreseze – prin intermediul meu – întrebări. Iată, dau glas acelor întrebări. Un cetăţean vă întreabă dacă preţul final pentru care a fost renovat Teatrul Naţional Ion Luca Caragiale din Bucureşti nu vi se pare prea mare. Şi dacă va fi verificată această situaţie printr-un audit de către organele abilitate ale statului. Menţionez că acest cetăţean care întreabă este avocat.
E o sumă foarte mare care a acoperit mai mult decât o renovare. Practic, a acoperit o redesenare a Teatrului Naţional.  Modificările au fost mari. A existat o transformare destul de însemnată. Au apărut săli în plus, e gata un amfiteatru sus, pe teatru, aşteptăm vremea favorabilă ca să putem merge acolo. În chestiunea banilor cheltuiţi nu mă pot pronunţa, nu am datele.

Competenţa Ministrului Culturii în această problemă care e?
Lucrările s-au făcut prin Ministerul Culturii. Finanţarea a fost asigurată prin credite externe contractate si garantate de catre stat, precum şi bugetul de stat.

În ceea ce priveşte auditul nu pot să vă răspund, trebuie să mă interesez înainte. Dar s-a făcut o recepţie a lucrării. Eu nu eram ministru atunci când s-a făcut recepţia lucrării.

Cine a fost ministru înaintea dumneavoastră? S-au tot schimbat de ne-au zăpăcit.
Înaintea mea, ministru a fost Ionuţ Vulpescu (n.m. – de la Partidul Social Democrat).

Partea a VIII-a: din care aflăm că Ministrul Culturii nu crede că românii sunt un popor de inculţi

O altă întrebare din public. O doamnă vă întreabă cum este să fiţi Ministrul Culturii peste un popor perceput drept incult.
Eu nu cred că poporul e incult. Eu cred că acele cifre pe care le avem de la barometrele culturale, cum că majoritatea nu citeşte decât o carte pe an, nu merge decât la un spectacol, trebuie citită într-o altă grilă. Cred că oferta culturală nu e pe placul publicului, iar atunci publicul îşi satisface nevoia de cultură în alte moduri. De exemplu, descarcă filme de pe internet, de pe torenţi. Şi atunci se poate pune o altă întrebare: de ce consumul real de cultură nu poate fi înregistrat de statisticile pe care le avem?

Şi răspunsul la această întrebare care e?

Instituţiile de cultură trebuie să facă un efort să se reîmprietenască, să se împrietenască mai bine cu publicul consumator de cultură. Un muzeu, cum e Muzeul Naţional de Artă a României, care are probabil cel mai frumos patrimoniu din ţară în domeniul său, e un muzeu îngheţat. Un muzeu în care nu se mai întâmplă nimic de douăzeci de ani. Nu are niciun fel de spaţiu de socializare pentru public. Nu există acolo o cafenea, nu există o librărie. Nu există nimic. Ştiţi cum e la toate muzeele din lume: la Luvru, la Tate, în Londra. Nu există un spaţiu de cultură vie în jurul lui. El nu îi face să trăiască pe vizitatorii săi. Şi atunci să nu ne mirăm că scade numărul de vizitatori. Acolo unde există această cultură vie, un spaţiu de socalizare în jurul muzeului, acolo unde se întâmplă evenimente, cum e de exemplu la Antipa sau la Muzeul Satului, nu sunt probleme cu numărul de vizitatori. Trebuie să se întâmple lucruri în clădire, să fie o viaţă în jurul muzeului. Trebuie luat, totuşi, cu precauţie orice barometru cultural. Şi nu trebuie să aruncăm neapărat vina pe poporul român.

O altă doamnă vă întreabă aşa: dacă vă gândiţi, dumneavoastră, Ministerul, să preluaţi o structură abandonată, a unui mall de exemplu, şi să realizaţi acolo săli pentru spectacole, o librărie, un cinematograf. E mai degrabă o propunere.
Şi această propunere încercăm să o realizăm printr-o nouă sală de concerte în Bucureşti. Ştiţi că acesta a fost unul dintre primele anunţuri pe care le-am făcut la preluarea mandatului. Vreau să fac această sală de concerte.

Aţi găsit deja spaţiul?
Da, lângă Piaţa Victoriei. Trebuie să fie într-o axă culturală foarte importantă, aproape de Ateneu.

Desigur, nu poate să fie în Berceni! Nu că ar fi ceva rău cu Berceniul.
Fireşte. Iar acest spaţiu integrat ar fi, într-adevăr, un melanj cultural, un „mall cultural” – în sensul că ar exista ateliere pentru tinerii artişti, locuri în care publicul s-ar întâlni cu artiştii în actul de creaţie, fiindcă ar exista, de fapt, un concept integrat, aşa cum nu avem, în momentul de faţă.

Un alt cetăţean vă întreabă – traduc eu întrebarea, în spiritul ei – dacă biletul de intrare la Operă sau la Teatru (la teatrele de stat) nu vi se pare prea mare. Ceva de genul ăsta ar vrea să ştie, cred, deşi vă întreabă, franc, dacă ştiţi cât costă un bilet.
Ştiu cât costă, şi mai ştiu şi că sunt costuri diferite – în funcţie de sală, de spectacol, de teatru, şi aşa mai departe. Eu l-aş întreba dacă nu i se pare că un bilet de intrare la muzeu nu costă prea puţin.

Cât mai e un bilet de intrare la muzeu?
4 lei, uneori 6 lei; studenţii plătesc cincizeci la sută. Întrebarea e: cu un bilet de 3 lei i se pare normal să vadă Muzeul Naţional de Artă, de exemplu, sau Muzeul Naţional de Istorie? Da, preţurile la biletele aprobate de Ministerul Culturii respectă o procedură destul de complicată; aceşti bani merg ca o linie suplimentară de finanţare. Teatrul, de pildă, îşi plăteşte oamenii pe posturi care sunt aprobate de Ministerul Culturii, dar nu sunt bugetate integral; Ministerul sprijină şi producţiile de teatru independent, experimental; deci avem şi o formă de co-participare pentru promovarea tinerilor din teatru.

Partea a IX-a: din care aflăm ce urmează în „Anul Brâncuşi”

Am înţeles. Anul acesta este „Anul Brâncuşi”. Ştiu că aţi fost în Franţa de curând – o vizită importantă. Ce o să se întâmple în „Anul Brâncuşi”, care e agenda, în linii mari?
Vor fi nişte surprize. Dar ce pot să vă spun este că se face Muzeul Naţional „Brâncuşi”, la Târgu Jiu.

E sigur? Am mai auzit treaba asta şi nu s-a făcut nimic.
Da, e sigur; e o lege care s-a votat anul trecut, în acest sens. Întrebarea e: cum îl facem? De făcut îl facem cu siguranţă, dar cum îl facem şi ce punem înăuntru? – dat fiind că patrimoniul Brâncuşi care a rămas în ţară e foarte mic şi va trebui să gândim nişte împrumuturi internaţionale pentru a vedea la Târgu Jiu nişte piese care până anul acesta au stat în străinătate; va trebui să gândim un concept al muzeului care să ţină cont de lucrurile cele mai noi din domeniu; nu putem să venim tot cu poze şi cu amintiri cu artistul, nu e suficient. Unde va fi acest muzeu? Consiliul Judeţean din Târgu Jiu ne pune la dispoziţie o casă importantă, Casa Gănescu, în care Brâncuşi a lucrat când a făcut carieră acolo. Casa Gănescu ar putea fi folosită ca un sediu social pentru organizarea Muzeului Gorjean; nu cred însă că ar putea fi spaţiul ideal pentru expunerea unor piese, ştim că e o casă compartimentată nu foarte fericit pentru un muzeu, n-are spaţii de expunere… Ea ar putea fi, eventual, văzută ca un loc de rezidenţe artistice, în marginea muzeului. Şi asta ar face necesară, probabil, ridicarea unei clădiri – care să fie gândită de la început ca spaţiu de muzeu, cu toate facilităţile necesare, cu acces public încăpător. Şi aici studiem un concept…

Partea a X-a: din care aflăm ce probleme sunt în cinematografia românească

Unde sunt cele mai mari probleme cu care vă confruntaţi? În chestiunile de patrimoniu, în teatru, în cinematografie – în care ramură a ministerului?
În fiecare dintre ele sunt probleme foarte mari.

Să le luăm pe rând!
Hai să le luăm pe rând! Vreţi patrimoniu sau cinematografie?

În cinematografie ce probleme sunt? Se închid cinematografe, odată cu legea asta cu bulina de risc seismic… Unde mai vedem şi noi, cetăţenii, un film de artă?
S-au închis multe cinematografe. E adevărat.

Bun. Şi vă întreb, ca Lenin la 1905,  ce e de făcut?
Majoritatea cinematografelor din administrarea regiei România Film s-au închis.

Nu putem avea o identitate ca popor, nici ca indivizi, dacă nu trăim într-o cultură. E ceea ce ne lipseşte cel mai mult. Dacă nu ai decât job-ul şi familia seara, lipseşte întotdeauna ceva. Şi acel ceva e cultura.

Vlad Alexandrescu, Ministrul Culturii

Supravieţuiesc doar cinemtografele din mall-uri şi asta e?
Cinematografele din administrearea Regiei fost cedate administraţiilor locale, la primării, şi acum m-am apucat să trimit câte o scrisoare fiecărui primar din cei 110-120 şi să-i întreb ce au făcut cu sălile respective, fiindcă această trecere în patrimoniul lor s-a făcut cu nişte clauze, prin care s-au angajat să respecte destinaţia sălilor vreme de 15 ani; majoritatea au fost fie închise, fie închiriate pe post de săli de bingo. Deci a venit momentul să le cerem socoteală: ce au făcut cu aceste săli? Alte clădiri sunt în continuare în regia România Film, dar din diverse motive nu mai e căldură, nu mai e electricitate, nu sunt folosite. Din cele 70 care mai sunt disponibile, practic 20 ar mai face faţă.

La nivel naţional.
La nivel naţional, da, din toată ţara. Şi aici vedeţi că trebuie un efort naţional de conştientizare, tocmai pentru că avem nevoie de aceste săli. Lumea, în general, merge la mall să vadă filme, dar nu e acelaşi lucru.

Acolo nu prea rulează filme româneşti.
Filmele astea nu rulează decât lunea la ora unsprezece dimineaţa, să spunem, dacă rulează şi atunci, dar lumea nu se poate duce atunci. Deşi şi la mall trebuie să fie o cotă de filme româneşti. Şi mai e ceva: oamenii care se duc să vadă filme româneşti nu sunt neapărat cei care pot să plătească 25-30 de lei pe bilet. Iar în Bucureşti situaţia e şi mai gravă, pentru închiderea cinematografelor Patria şi Studio, pentru că în mod tradiţional erau spaţiile unde se organizau festivaluri, erau proiectate filmele româneşti în centrul Bucureştiului. Acum e în curs un proiect de transfer al cinematografului Studio la cinematograful Corso.

Acolo nu e bulină?
Nu.

Pare părăsit oricum.
Nu e închis, dar e îngrozitor de frig. Sunt nişte scaune de pe vremuri foarte incomode şi arată prost. Avem o promisiune făcută de UCIN (n.r. – Uniunea Cineaştilor din România) că ar putea să refuncţionalizeze sala, şi să transformăm cinematograful Corso în ceea ce era înainte cinematograful Studio – un loc în care să facem festivaluri, în care să vedem „Săptămâna Filmului…” deocamdată, dar asta nu e o soluţie pe termen lung. E o soluţie de moment.

Astea-s problemele cinematografiei?
Mai sunt multe alte probleme, de exemplu faptul că în 2015 au fost probleme cu finanţările de la CNC (n.r. – Centrul Naţional al Cinematografiei). Acum am reuşit, cu oarecare push in, să deblocăm procedura, în primul rând că am aprobat în Guvern prima de ajutor de stat care era necesară pentru derularea finanţării şi am dat drumul la prima rundă de concursuri pentru filmele româneşti. Prima etapă se va încheia în luna mai – atunci vom afla deja câştigătorii acestei finanţări şi va mai fi o a doua rundă, în toamnă. Dar sper, până atunci, să schimbăm şi regulamentul de concurs, care deocamdată îi favorizează pe cei care au deja un portofilu. Iar tinerii cineaşti sunt, pe bună dreptate, nemulţumiţi. Deci sperăm ca a doua rundă de finanţări să fie făcută pe baza unui regulament mai echitabil.

Partea a XI-a: din care aflăm ce probleme sunt în teatrul românesc

Teatrul ce probleme are?
Teatrul are probleme de management.

Foarte mulţi manageri interimari, din ce am văzut.
Da, predecesorul meu, care a avut mari calităţi, a avut, totuşi, o politică sistematică de evitare a declanşării concursurilor la termenul la care erau prevăzute, ceea ce a dus toate instituţiile culturale – mai mult de jumătate din cele aflate în subordinea Ministerului Culturii – în situaţia în care managerul nu mai funcţiona decât pe bază de interimat de 120 de zile; fără proiecte, pentru că interimarul nu depune proiecte de management; fără autoritate în faţa angajaţilor teatrului, muzeelor, Operei sau Filarmonicii; fără perspective, pentru că una e să respecţi un manager care e acolo trei sau patru luni, şi alta e să ai în faţă un director care e acolo pentru cinci ani. Practic li s-a lăsat lesa scurtă.

De ce s-a făcut lucrul ăsta?
Nu mă pronunţ, dar asta e soluţia pe care au găsit-o, deşi a generat nemulţumire atât la nivelul managerilor, cât şi al sindicatelor. O instituţie de cultură trebuie să funcţioneze pe baza unui program de management – previzibil, predictibil, care să confere autoritate şi, deci, cu directori plini.

Tinerii actori?
Le ştiu problemele. Vrem ca tinerii absolvenţi din ţară să îşi poată promova spectacolele în cadrul teatrelor din oraşele respective. Sunt uneori lucruri foarte bune pe care le fac absolvenţii şi care ar putea fi jucate măcar un an în teatrele din localităţile respective. Astfel încât producţiile care sunt foarte bune să poată beneficia nu doar de o recunoaştere unviersitară. În plus, ştiţi şi dumneavoastră că orice actor care termină facultatea îşi doreşte să joace. Trebuie să aibă unde. Salut în acest sens programul 9G, desfăşurat de Ion Caramitru la Teatrul Naţional din Bucureşti, un program prin care este încurajată noua generaţie. Tinerii merită să fie văzuţi. Ei nu îşi pot găsi imediat de lucru, dar trebuie să poată juca pentru a fi remarcaţi şi ulterior distribuiţi.

Partea a XII-a: din care aflăm ce probleme sunt în chestiunile de patrimoniu

Patrimoniul?
La patrimoniu e un dezastru.

Aveţi aici şi o sensibilitate în familie (n.r. – Ministrul este fiu al unui arheolog, Petre Alexandrescu, iar mama sa, Maria Alexandrescu Vianu, fiica lui Tudor Vianu, a fost istoric al artei antice).
Dar nu e doar asta. De când sunt la minister, în fiecare zi îmi vin atenţionări că se întâmplă un dezastru în comune, în oraşe, peste tot! E clar că restaurăm mai puţin decât se dărâmă. Am dublat bugetul pentru patrimoniu. L-am ridicat la cincizeci de milioane de lei pe an.

Dintr-un total de şapte sute de milioane, cât am citit că e tot bugetul.
Atât avem. Şapte sute de milioane pentru funcţionarea întregului Minister al Culturii. Cincizeci de milioane înseamnă nimic. Mai ales din punctul de vedere al restaurării. Vreau să creez un fond de urgenţă pentru salvarea patrimoniului din surse private, pentru că mi se pare clar că statul – în actuala configuraţie a bugetului – nu face faţă. O să asistăm cum se dărâmă tot. Săptămâna trecută s-au dărâmat două turnuri ale unor biserici fortificate săseşti, din secolele XII şi XIV.

Cine lucrează în contra patrimoniului nostru?
Timpul.

Şi nepăsarea oamenilor, contemporanii noştri?
Şi. Sunt comunităţi care au dispărut, şi acolo se întâmplă o degradare teribilă. Dar noi avem o bogăţie de patrimoniu inimaginabilă. Avem piese de patrimoniu de la fondarea Europei. De când Europa era una şi era una în virtutea unor stiluri arhitecturale, a unor moduri de a trăi. Dacă vom vedea patrimoniul doar ca pe un obicei de a consuma bani prin întreţinere nu vom ajunge prea departe. În jurul obiecivelor de patrimoniu trebuie să se formeze acele structuri de cultură vie. Îmi doresc să stimulez şi mai mult industriile creative din ţara asta, să vină alături de noi. O biserică din secolul XII nu e doar un turn pe care din când în când îl mai rezidesc. E nevoie şi de forme de prezenţă virtuală, pe internet, pe social media, în jurul acestor obiective. Fiecare piesă de patrimoniu trebuie să aibă şi un astfel de înveliş. Altfel…

Partea a XIII-a: din care aflăm ce probleme sunt cu Roşia Montană, din perspectiva Ministerului Culturii, dar şi ce soluţii

Cu Roşia Montană cum e?
Roşia Montană a fost unul dintre momentele în care Guvernul Cioloş s-a remarcat foarte clar de guvernările precedente. Am stabilit că acele cianuri şi acel proiect nu reprezintă o garanţie pentru acea zonă, din multe puncte de vedere. În primul rând pentru că ar face distrugeri mari în patrimoniu. Ar distruge galerii romane, care datează de atâtea secole, şi care sunt unice în Europa. Apoi, distruge peisajul şi mediul. Şi nu asigură un viitor populaţiei de acolo. Gogoriţa asta că vor crea locuri de muncă… nu o mai crede nimeni! Nu aşa va avea populaţia din Roşia Montană ceva de lucru. Am încercat să vin cu o soluţie alternativă.

Am creat o forţă de lucru interminsterială care să propună soluţii de dezvoltare durabilă, plecând de la ce îşi doreşte zona aceea. Cum am putea dezvolta zona prin fonduri importante? Căutăm soluţii. Nu ne dorim să betonăm acolo şi să facem hoteluri şi pensiuni. Vrem să respectăm culoarea locală, ambientul, mediul.

Aţi fost vreodată la Roşia Montană?
Nu. Voi merge în primăvară cu Ministrul Mediului. Vrem să ţinem acest task force Roşia Montană cu oamenii din zonă, să îi ascultăm, să vedem ce propuneri au ei pentru a dezvolta durabil zona.

Partea a XIV-a: din care aflăm că Ministrul Culturii nu a fost ademenit cu nicio şpagă

Întrebare inevitabilă: de când sunteţi aici, la Minister, aţi fost momit, ademenit cu şpagă? Aţi fost tentat de aripa nemiloasă a mitei?
(surâde) Sunt Ministrul Culturii.

Păi, de ce nu aţi cerut să fiţi la Finanţe? Glumesc.
Nu. Nu. E o zonă care nu mă interesează. De câte ori vine vorba despre bani, atrag atenţia interlocutorului meu că sunt Ministrul Culturii. Noi avem cei mai puţini bani.

La şedinţele de Guvern vă pun colegii mai într-o margine de masă?
Dimpotrivă. Sunt unul dintre miniştrii foarte vocali în Guvern. Îmi fac auzit glasul. Nu am avut niciodată impresia că aş fi tratat altfel decât colegii mei. Cred că noi – Cultura – reprezentăm totuşi ceva în ţara asta. Şi mai cred ceva: nu putem avea o identitate ca popor, nici ca indivizi, dacă nu trăim într-o cultură. E ceea ce ne lipseşte cel mai mult. Dacă nu ai decât job-ul şi familia seara, lipseşte întotdeauna ceva. Şi acel ceva e cultura.

Aţi făcut doctoratul în Franţa. Cum e să aveţi un doctorat care nu e furat? Nu l-aţi plagiat, nu?
(râde) Bineîneţes că nu.

Problema cu doctoratele furate ţine de Minsterul Educaţiei.
Ţine în primul rând de o conştiinţă morală de a accepta că un produs intelectual, la fel ca orice altceva, nu poate face obiectul unui furt. E indmisibil furtul.

Eu nu sunt doctor, nici măcar doctorand, dar dacă aş fi fost, aş fi protestat. Îmi dădeam foc tezei în faţa Guvernului, făceam ceva.

Plagiatul e o formă de furt intelectual. Acest lucru l-au înţeles foarte clar şi studenţii mei, care nu pot veni nici măcar la seminar cu o lucrare copiată, Cu atât mai mult trebuie să fie un lucru clar pentru demnitarii publici. De aceea, Guvernul e într-o procedură de a revizita procedura de a retrage titlurile de doctor obţinute în urma unor acte de plagiat. Eu cred că lumea nu mai înţelege ce înseamnă un doctorat. Un doctorat e o lucrare de cercetare pe care o faci într-un context academic, ştiinţific. De ce să îl faci şi după aceea să pui punct? Doctoratul e o promisiune că vei continua cercetările academice. Un doctorat care nu mai e urmat de nimic e un nonsens, e o aberaţie. Dacă nu e urmat de cercetare e zero.

Financiar, nu e chiar aşa. S-a umplut ţara de academii. Doctorii noştri au drepturi, iau bani publici, le e bine.
Asta e problema.

Înlăturaţi benefiicile şi eliminaţi problema.
Asta e una dintre abordări. Pe de altă parte, nu putem să renunţăm la acel spor de cincisprezece la sută la salariu pentru toţi doctorii din România. E absurd să îi pedepseşti şi pe cei nevinovaţi pentru că nu îi poţi sancţiona pe vinovaţi.

Am şi eu o întrebare de cetăţean oarecare: Ministerul Culturii poate face ceva cu editurile care publică volumele deţinuţilor noştri cu aplecări ştiinţifice?
Da, dar puţin.

Şi ce face?
O editură care publică astfel de cărţi e obligată să depună o carte şi la Biblioteca Naţională, aici, alături (n.r. – Ministerul Culturii şi Biblioteca Naţională se află în acelaşi sediu). Multe nu au făcut asta.

Au fost sancţionate?
Nu sunt în subordinea Ministerului Culturii. Dar există o lege – a depozitului legal. Şi nu se aplică. Putem atrage atenţia. Editurile mari care ţin la prestigiul lor nu vor publica aceste cărţi niciodată. Vorbim despre edituri de garaj.

Asta ştim, dar există vreo modalitate de a obliga la mai multă rigoare editurile?
E o piaţă liberă.

E, totuşi, ca un magazin unde vinzi marfă furată.
Nici nu o vinzi. Se scot trei exemplare. Şi unul se depune în instanţă şi foloseşte la eliberarea condiţionată. Există o iniţiativă – de la Ministerul Justiţiei – ca să rezolvăm, ca Guvern, această probelmă. Asta putem face şi vom face.

De ce n-aţi rămas în Franţa după doctorat?
N-am vrut, am vrut să mă întorc în Bucureşti şi să predau, ceea ce am şi făcut. Asta mi-am dorit.



21
/08
/23

LECTURĂ În așteptarea ediției din 2023 a Festivalului Internațional George Enescu, Ziarul Metropolis vă invită să redescoperiți două spirite strălucite ale secolului XX, conștiente de direcția în care se îndreaptă arta.

05
/08
/23

„Misterul Mussolini” de Maurizio Serra este o biografie neconvențională a „celui mai greu de descifrat dintre toți dictatorii secolului XX”, disponibilă acum și în limba română, la Editura Trei.

31
/07
/23

Editura Nemira sărbătorește 32 de ani alături de cei mai îndrăgiți autori, cu volume memorabile, apariții inedite, dar și alături de echipă, de oamenii care zi de zi muncesc pentru ca cititorii să-și găsească cele mai potrivite cărți, deschizătoare de drumuri.

30
/07
/23

Asociația One World Romania şi centrul Mediawise Society duc educaţia media şi filmul documenar în mai multe biblioteci din România, activându-le ca hub-uri culturale și semnalând utilitatea lor ca noduri accesibile ale cunoașterii.

11
/07
/23

Vă propunem o listă cu recomandări de lectură pentru toate vârstele, în care veți regăsi cinci destinații pline de farmec pentru cea mai călduroasă lună din an.

05
/07
/23

Miercuri, 5 iulie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Regina Elisabeta 38), va avea loc o dezbatere pornind de la volumul „Epoca liderului cu mână de fier” de Gideon Rachman, câştigător al Premiului Orwell pentru scrieri politice. Volumul este publicat de curând, la Editura Polirom (traducere din limba engleză de Dan Bălănescu).