Cine l-a ucis pe Barbu Catargiu?
https://www.ziarulmetropolis.ro/cine-l-a-ucis-pe-barbu-catargiu/

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol şi jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

Un articol de Georgeta Filitti|9 Aprilie 2016

În şedinţa Parlamentului care se ţinea în clădirea aflată atunci pe locul Palatului administrativ al Patriarhiei, liberalii se luptau cu conservatorii aflaţi la putere pentru impunerea unei legi agrare. Ca să forţeze mâna guvernului, cei dintâi au cerut voie să organizeze o mare adunare populară pe Dealul Filaretului pe ll iunie.

Prim ministrul Barbu Catargiu le-a refuzat-o. Ieşind din incinta Adunării, nu şi-a găsit trăsura în preajmă; s-a oferit să-l conducă prefectul Anton Bibescu. Cei doi au trecut pe sub turnul clopotniţei (astăzi un magazin cu obiecte bisericeşti) şi şeful guvernului a fost împuşcat în ceafă. În prima clipă, după mărturiile contradictorii ale câtorva gură-cască urcaţi pe gardul împrejmuitor, bănuiala a căzut asupra unui oarecare Bonţilă, supus austriac. Acesta a dispărut însă din raza de acţiune a Poliţiei române şi s-a refugiat în monarhia austriacă. Un mandat de urmărire internaţională a fost emis pe numele lui. Prins şi ţinut un an şi jumătate la închisoare, presupusul asasin a fost eliberat din lipsă de dovezi.

Între timp, cum luptele politice continuau cu înverşunare, „roşii” şi „albii” (adică liberalii şi conservatorii) acuzându-se reciproc, în primul rând pe tema soluţiilor oferite pentru împroprietărirea ţăranilor, au început să plutească bănuielile. Fruntaşii liberali Rosetti şi Brătianu au fost duşi la Văcăreşti dar eliberaţi foarte curând. De ce? Se spune că ar fi ameninţat cu dezvăluiri compromiţătoare, dacă nu erau de grabă lăsaţi în pace. În această situaţie, unii au arătat cu degetul spre Vodă Cuza, ca posibil autor moral al asasinatului.

Dar lucrurile nu se lămureau

Încet, încet, bucureşteni iscoditori au pus lucrurile cap la cap, adăugând şi concluziile medicului legist. Acesta scrisese că după configurarea rănii, împuşcătura fusese trasă de aproape. În această situaţie, unicul făptaş rămânea tovarăşul vremelnic de trăsură al victimei, prefectul Anton Bibescu.  Verdictul popular a prins contur în asemenea măsură încât de atunci i s-a zis „Bibescu Pistol”.

Scena politică a rămas la fel de învrăjbită şi abia peste doi ani, în 1864, problema ţărănească şi-a aflat oarecum rezolvarea, sub un guvern Mihail Kogălniceanu. Atunci s-a realizat reforma agrară, cu desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor.

Barbu Catargiu, cel care în tinereţe făcuse studii de pictură la Paris, iar o ghicitoare de acolo îi prevestise o moarte violentă, şi-a aflat locul de veci pe moşia sa Maia din judeţul Ialomiţa. Până la revoluţia din 1989, cămaşa însângerată în care l-a surprins mâna criminală era expusă într-o mică racliţă, spre amintirea abominabilei fapte. Dorinţa de jaf, presupunându-se că sub ea s-ar afla cine ştie ce comori, a dus la distrugerea parţială a obiectului.

Reluate, cum spuneam, când şi când, cercetările pentru descoperirea făptaşului n-au fost încununate de succes. Poate doar strădaniile muzeului din Slobozia de a reface ansamblul de la Maia (unde proprietarul rânduise ca după moartea sa să se ridice o şcoală pentru fete sărace) ar putea aşeza o linişte binefăcătoare peste clipa de nebunie de acum un veac şi jumătate.



15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123