Miercuri, 15 septembrie, şi joi, 16 septembrie, la ora 20:00, publicul este invitat la Teatrul Dramaturgilor Români, unde pot vedea în premieră noul spectacol regizat de Felix Alexa: „Cine sapă groapa altuia” de Ion Băieşu.
Un articol de Liliana Matei|13 septembrie 2021
Avându-i în distribuție pe Răzvan Vasilescu, Gabriel Răuță și Amelia Ursu, spectacolul reușește să surprindă atât absurdul, cât și comicul unor situații extreme. Într-o scenografie semnată de Carmencita Brojboiu, „Cine sapă groapa altuia” se va juca în sala care poartă chiar numele autorului, Sala Ion Băieșu a Teatrului Dramaturgilor Români.
Regizorul Felix Alexa, care a realizat și ilustrația muzicală, și lighting design-ul spectacolului , spune: „Am găsit din întâmplare această piesă uitată a lui Ion Băieșu, o mică bijuterie într-un act, ce m-a uimit prin originalitatea și farmecul ei. Un text plin de umor de calitate, subtil, scris în genul teatrului absurd, Cine sapă groapa altuia este o parabolă inteligentă asupra existenței. Aproape nejucată înainte și după 1990, această piesă plină de tâlc merită din plin să fie adusă în fața spectatorilor, ce vor avea ocazia să cunoască o altă imagine a unui important dramaturg român”.
Doi gropari „neprofesioniști”, interpretați de Răzvan Vasilescu și Gabriel Răuță, Jenica, un personaj misterios (Amelia Ursu) și un proverb – Cine sapă groapa altuia… Rezultatul se poate vedea numai la Teatrul Dramaturgilor Români!
„Apărută în revista România literară, dând apoi titlul volumului de Teatru din 1974, editat de Editura Eminescu, Cine sapă groapa altuia este una dintre cele mai reprezentative piese de teatru scurt ale lui Ion Băieșu. Umorul insinuant e prezent aproape în fiecare replică, vizând expresii stereotipice, locuri comune, banalități de simțire peste care de obicei trecem fără să le observăm. Aici, Băieșu descinde din schițele lui I.L. Caragiale: știe să asculte, să reproducă expresiile cu fidelitate, într-un context propriu, care le subliniază precaritatea în ordine morală și valoarea semnificantă în ordine artistică. Piesa are o factură postionesciană, fără ca influențele semnalate să afecteze puternica originalitate a lucrării. De la primele replici proverbul nu e „crezut”, ci „cercetat”, întors pe toate fețele, cu o plăcere nedisimulată, scormonitoare de sens și de sensuri, care nu pot să nu ne privească, tocmai pentru că străvechea înțelepciune a proverbului pare să se refere de fiecare dată la situații noi, tinzând să-și dilate aplicativitatea la orice situație.” (Ion Băieșu, „În căutarea sensului pierdut”, volum apărut la Editura Eminescu, 1979)
